Iadul era rece si umed

Carcera, bataie, tortura, mancare putina sau deloc, conditii dintre cele mai mizere. Aceasta era reteta comunistilor pentru a „trata” indivizii care nu se supuneau regimului. Iadul de foc si pucioasa a fost inlocuit cu cel jilav, intunecat, prin care misunau rozatoarele. 7 ani a stat Vasile Bartha in inchisorile comuniste, pentru ca a indraznit sa ajute revolutionarii unguri din 1956. Tortura ce a precedat condamnarea a fost astfel gandita incat sa il faca sa recunoasca si lucruri pe care nu le-a facut. Cu cat se ambitiona sa nu cedeze, cu atat tratamentul era mai dur. „M-au arestat in 1957, pe data de 27 noiembrie. Eram maistru brigadier la Ocolul Silvic Negresti. De arestat m-au arestat aici in Baia Mare si m-o dus la Securitatea din Negresti, dupa care m-au adus inapoi la Baia Mare la Securitate.” Aici a petrecut Vasile Bartha urmatoarele sapte luni. Incarcerat in tot acest timp, a beneficiat din cand in cand de prezenta unor alti detinuti, dar niciunul nu statea mai mult de doua-trei saptamani. Asa a stat sapte luni. Dupa cele sapte luni de ancheta si bataie aplicata de securisti, menita sa-l determine sa recunoasca si lucruri pe care nu le-a facut, a fost pus sub acuzare. Motivul pe care il invocau comunistii a fost ca “pe perioada cat am fost maistru brigadier la Ocolul Silvic Negresti as fi incercat sa ajut revolutia din Ungaria. Au spus ca as fi incercat sa sustrag armament de la padurari si sa ma duc sa ajut ungurii revolutionari din ‘56.” Dupa multa tortura, a fost dus la tribunalul din Satu Mare, unde a fost condamnat la 14 ani munca silnica de catre Tribunalul Militar din Oradea. Procurorul militar de la Baia Mare n-a fost tocmai multumit de condamnare si a facut recurs. „A venit legiunea militara din Cluj care m-o condamnat la 16 ani de inchisoare. Am fost dus la Gherla cu o bila de 5 kilograme legata de picioare, cu mainile legate la spate. Am trecut printr-o centura de gardieni care m-au batut pana am ajuns in celula.” Acolo a stat cam 3 ani, incarcerat cu tot felul de detinuti, preoti, apartenenti ai unor secte religioase. La munca nu a fost scos pentru ca avea condamnare de peste 15 ani. Calvarul din Delta Dupa o vreme a venit un gradat care i-a trecut pe un tabel. Intr-o noapte a fost chemat in holul penitenciarului alaturi de alti detinuti si li s-a spus ca vor fi dusi la Delta Dunarii. A doua zi dimineata au fost imbarcati in masini si dusi la gara. Au fost inghesuiti intr-un vagon al trenului ce mergea spre Mangalia. “In vagonul respectiv, intr-un colt era locul unde ne faceam nevoile, iar in celalalt, locul unde aveam apa de baut intr-un butoi. Hrana ne-o dat, niste slanina, marmelada, ceva branza si o paine pentru aproape doua zile. Dupa ce ne-au debarcat, am fost dusi la port si bagati in submarine. Nu stiu cati am fost, probabil ca si o suta de persoane in unul. Ne-a apucat setea si n-am avut ce face, am baut apa din Dunare, apa de aia dulce, dupa care ne-am imbolnavit.” Au fost debarcati la Salcia, legati cate cinci la un loc si escortati de militieni calare, cu caini. Pe drum, au mai reusit sa culeaga cate un cucuruz, sa isi mai ostoiasca foamea. Au fost “cazati” in niste saivane de oi: paturi supraetajate, frig, cand ploua nu se puteau da jos din pat, pentru ca era apa pe jos. Cele doua paturi primite de fiecare erau insuficiente. „Mancarea pe care ne-a dat-o sa ajunga de pe o zi pe cealalta o agatam de marginea patului. Pe a doua zi nu mai era, o mancau sobolanii. In mizeria asta am stat trei luni. Ne-o spus de la inceput ca daca incercam sa evadam, glontul e al nostru!” Intregul perimetru era imprejmuit cu sarma ghimpata, apa beau dint-o fantana pe luciul careia pluteau soarecii, „era apa adusa din Dunare.” In cele trei luni de zile au trebuit sa construiasca un dig pentru orezarie. Erau atat de lipsiti de putere din cauza conditiilor mizere, incat au fost necesari 5 oameni ca sa care o roaba de pamant. “Am rupt niste crengi de salcii, le-am legat de roaba si asa am tras. In plus, daca nu ne faceam norma, cand reintram in saivan eram batuti, ne asteptau si ne bateau si ne taiau din portia de alimente.” In tot acest timp, saivanul s-a golit progresiv, nu trecea noapte fara sa nu moara cineva. Uneori, mureau si cate 10-15 indivizi pe noapte: “Venea caruta cu militarul, erau niste paie in caruta, luau mortii, ii aruncau in caruta, ii duceau la Dunare si ii aruncau acolo in apa. Intr-o noapte, m-au prins ca nu dormeam si m-au pus sa ii ajut si atuncea am vazut ce faceau cu detinutii care mureau.” Gherla... ca un rai Dupa o vreme a venit o comisie din Bucuresti si a facut o vizita medicala. “Intr-o vreme eram asa de slab incat nu am putut iesi nici la apel. Silviu Dragomir, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Maramures, m-a luat si m-a scos afara.” A fost trecut si el pe lista celor bolnavi si a fost adus inapoi la Gherla. Dupa iadul umed din delta, Gherla a parut Raiul pe pamant. A urmat insa acelasi tratament, batai, tortura si carcera. Prin curte nu aveau voie sa circule decat in fuga, daca erau prinsi ca merg la pas, erau batuti. Dupa vreun an jumate, a fost inclus printre cei care urmau sa lucreze in fabrica de mobila de la Gherla. Dupa trei ani in care si-a confectionat haine din smirghel uzat, a primit permisiunea sa scrie acasa, sa le trimita parintilor vesti, anuntandu-i ca este in viata. Prin 1964, a primit 70 lei pentru cei aproape trei ani lucrati la fabrica de mobila si a fost lasat liber. Nici macar bani de drum nu le-au oferit. Inainte de a-i elibera, comunistii au tinut sa le prezinte ultimele realizari din tara, reprosandu-le ca ei s-ar fi constituit in organizatii subversive impotriva oranduirii socialiste. La iesire i-au propus sa semneze un acord de colaborare cu Securitatea, dar a refuzat. Au urmat ani intregi in care a fost urmarit, supravegheat si nu i s-a permis accesul in vechea functie. Adriana SZABO adriana@gazetademaramures.ro