Și tot zbor / Scrisoarea lui Marquez

Am primit de mult o scrisoare tulburătoare, tradusă de George Cuşnărencu. Scrisoarea are un motto din Coran, care spune că „Vei da socoteală pentru toate plăcerile permise ale vieţii pentru care nu te-ai bucurat pe pământ”... Înclin să cred că există trei categorii de lucruri pe lumea asta care te înalţă şi te umplu de fiinţă şi de bucurie, dincolo de descoperirea sufletului: un peisaj infinit, cu inflexiuni absolute, o operă de artă (de orice natură o fi ea) şi credinţa, prin oricare din formele sale, începând cu rugăciunea şi terminând cu lacrimile. Toate exprimă, în sine, modalităţi de a atinge absolutul, necunoscutul, Unicul.

Dacă însă primele două par să fie expresii ale suficienţei, credinţa este, în sine, o adunare a celor două: pe de o parte este natura naturans (însăşi existenţa sinelui) iar pe de altă parte este natura naturata, întregul ansamblu de idei şi prefabricate ale culturii, educaţiei şi civilizaţiei zilelor noastre. Am stat îndelung şi am privit, cu mult timp în urmă, la Vatican, celebra Pieta a lui Michelangelo – a fost ca un transfer de energie şi ca o pierdere de fiinţă. De fapt nu a fost altceva decât o umplere cu lumina pietrei şi o golire de negura sufletului.

O înălţare a sinelui şi totodată o abandonare a trupului pentru că oboseala pe care am simţit-o, stând şi privind, nu era una a muncii dificile, ci a epuizării de fiinţă... La fel face şi un peisaj superb (celebrul Mont Ventoux, escaladat de Petrarca), îndemnându-te la şedere şi odihnă. La recuperare de sine. Evadezi din lumea asta pentru a te retrage în mijlocul naturii şi pentru a te recupera. Natura naturans şi natura naturata te fac să te umpli de fiinţă, însă te epuizează în orizontul acţiunii. Doar credinţa este cea care îţi dă plinătatea fiinţei şi neliniştea creaţiei, oglinda şi adâncimea apei, transparenţa şi nemărginirea cerului.

Doar credinţa nemăsurată te face să mărturiseşti, la fel ca şi Marquez care îl cita pe mentorul lui, William Faulkner, cu ocazia decernării Premiului Nobel în 1992, că „refuz să accept sfârşitul omului”, şi doar datorită ei oamenii de litere, inventatorii de poveşti, vor fi capabili de o nouă utopie. Este vorba de locul unde oamenii, condamnaţi la un veac de singurătate, vor avea, în sfârşit şi pentru totdeauna, o a doua şansă pe pământ...

Scrisoarea este menită tocmai să mă aducă la realitate, la realitatea unui timp care nu ţine seama de suflete, destine sau credinţe. La realitatea care te face să îţi pui din nou (şi oare pentru a câta oară?) problema existenţei întru frumos şi bine, cum ar spune Kant. Doar că locul coborârii întru fiinţă este unul tributar negurii, revoltei pământului şi cerului, întunericului din fiecare zi... A scris-o Marquez, care, în urma unui cancer limfatic, se retrage atât din imperiul cuvintelor, cât şi din lumea pe care a mângâiat-o cu misterul gândului şi al literei...

(va urma...)