Holodomorul

Foametea ucraineană (1932-1933), cunoscută și ca Holodomor, a fost una dintre cele mai grave catastrofe naționale ale ucrainienilor din istoria modernă, cu un număr de morți estimat la câteva milioane. Cercetătorii sunt de acord că foametea a fost cauzată mai degrabă de politica agricolă a guvernului sovietic și a lui Stalin decât din cauze naturale, iar Holodomorul este denumit și „genocidul ucrainean”. La 28 noiembrie 2006, parlamentul Ucrainei a aprobat o rezoluție care afirmă că foametea forțată din perioada sovietică a fost un act de genocid împotriva poporului ucrainean.

În deceniul al treilea al secolului trecut, când Uniunea Sovietică avea nevoie să câștige simpatia populației noului stat comunist, a fost introdusă o politică de promovare a reprezentanților națiunilor titulare ale republicilor sovietice, ca și a minorităților naționale, în funcții de conducere la toate nivelurile administrației sau vieții publice. Pe teritoriul Ucrainei, ca și în zonele locuite de ucraineni din alte republici, ucrainizarea a devenit parte a mai largii politici de korenizație. În aceste condiții, ucrainenii din URSS s-au bucurat de un deceniu de renaștere a culturii naționale, ceea ce a dus la creșterea conștiinței naționale și la dezvoltarea rapidă a unei elite culturale și sociale naționale. După numai un deceniu, acest proces a devenit alarmant pentru regimul sovietic, care considera că ucrainenii vor deveni mai loiali propriei națiuni decât ideologiei comuniste sau statului sovietic. La începutul deceniului al patrulea, politicile ucrainizatoare au fost oprite brusc și au fost înlocuite cu o politică rapidă de rusificare, ceea ce a produs numeroase probleme sociale, culturale și politice în teritoriile populate de ucraineni.

În același timp, a fost introdusă politica de colectivizare a agriculturii, iar la începutul anului 1932, 69% din gospodăriile ucrainene erau deja în colhozuri. Deși în alte regiuni ale Uniunii Sovietice colectivizarea atinsese proporții mult mai mari—în regiunea cursului inferior al Volgăi, proporția gospodăriilor colectivizate atingea 83%—agricultura ucraineană a fost cea mai puternic afectată ca urmare a acestui proces. Campania de colectivizare s-a dovedit foarte nepopulară în rândul țăranilor ucraineni. În perioada în care colectivizarea mai era un proces voluntar, foarte puțini țărani se înscriseseră în colhozuri. Din acest motiv, regimul sovietic a început să supună țărănimea unor presiuni tot mai mari pentru acceptarea colectivizării agriculturii. În perioada 1929 – 1930, zeci de mii de activiști ai Partidului Comunist au fost trimiși în zonele rurale din Ucraina pentru a asigura accelerarea procesului de colectivizare.

Așa numiții "douăzecişicinci miişti" (muncitori industriali și cei mai devotați bolșevici) au fost trimiși să ajute la conducerea fermelor colective. În plus, acești activiști trebuiau să zdrobească rezistență pasivă și nou apăruta rezistență activă la colectivizare prin așa-numita politică de "deculacizare", (arestarea culacilor, despre care se afirma că s-ar fi opus regimului, ar fi exploatat munca țăranilor săraci și ar fi dosit grânele) prin transferarea forțată a familiilor de culaci în Urali și Asia Centrală, unde erau forțați să muncească în alte sectoare ale economiei, precum exploatarea parchetelor forestiere. Practic, eticheta de culac a fost aplicată oricărui individ care se opunea procesului de colectivizare, indiferent de avere. Documentele arată că în jur de 300.000 de țărani din populația de aproximativ 30.000.000 de ucraineni au căzut victime acestei politici în anii 1930-1931, iar ucrainenii au reprezentat 15% din totalul de 1,8 milioane de culaci colonizați cu forța pe cuprinsul întregii Uniuni Sovietice.

Colectivizarea a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar, dat fiind faptul că Ucraina era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice (peste 50% din grâul produs în Imperiul Rus provenea din Ucraina la începutul secolului al XX-lea), noua politică a avut efecte dramatice aici. În vreme ce cantitățile de cereale recoltate au scăzut, cotele datorate statului au rămas constante. Pentru anul agricol 1931-1932 se planificase colectarea a 29,5 milioane de tone de cereale dintr-un total de 90,7 milioane de tone producție programată. Ca urmare a politicii duse de sovieți în domeniul agricol, recolta din Ucraina a fost de numai 55-60 de milioane de tone. Statul a reușit să recolteze aproximativ 18,5 milioane de tone de cereale. Dacă în anii 1930 și 1931 se colectaseră cam 22,8 milioane de tone cereale în fiecare an, scăderea la numai 18,5 milioane de tone în 1932 a reprezentat o uriașă problemă pentru economia sovietică.

Pe 7 august 1932, guvernul sovietic a emis un decret prin care se impunea pedeapsa capitală în URSS pentru orice faptă de furt din avutul public. Această lege acoperea practic orice faptă reală sau incorect calificată de furt, inclusiv cele mai neînsemnate dosiri de cereale pentru uzul familiei țărănești. Totuși, legea nu a fost aplicată ferm și a fost revizuită în mod substanțial.

Procesele verbale ale ședințelor Politburo au dezvăluit că acest decret a fost modificat de mai multe ori prin decizii secrete. Pe 16 septembrie 1932, a fost aprobată o măsură pentru exceptarea furturilor mărunte din avutul public de la aplicarea pedepsei cu moartea. Această decizie hotăra ca "organizațiile sau grupările care distrug propritatea statului, socială sau cooperatistă printr-o modalitate organizată prin foc, explozii sau distrugeri de masă a proprietății, vor fi condamnate la moarte fără întârziere " și dădea o listă a cazurilor în care "culacii, foștii negustori și alte persoane alienate social" pot fi executați. Așa-numiții "Pe 7 august 1932, guvernul sovietic a emis un decret prin care se impunea pedeapsa capitală în URSS pentru orice faptă de furt din avutul public. Această lege acoperea practic orice faptă reală sau incorect calificată de furt, inclusiv cele mai neînsemnate dosiri de cereale pentru uzul familiei țărănești. Totuși, legea nu a fost aplicată ferm și a fost revizuită în mod substanțial.

Procesele verbale ale ședințelor Politburo au dezvăluit că acest decret a fost modificat de mai multe ori prin decizii secrete. Pe 16 septembrie 1932, a fost aprobată o măsură pentru exceptarea furturilor mărunte din avutul public de la aplicarea pedepsei cu moartea. Această decizie hotăra ca "organizațiile sau grupările care distrug propritatea statului, socială sau cooperatistă printr-o modalitate organizată prin foc, explozii sau distrugeri de masă a proprietății, vor fi condamnate la moarte fără întârziere " și dădea o listă a cazurilor în care "culacii, foștii negustori și alte persoane alienate social" pot fi executați. Așa-numiții "culaci", indiferent dacă deveniseră sau nu membri ai colhozurilor, care "organizau sau luau parte la furturile din averea colhozurilor sau de grâne", trebuiau să fie de asemenea condamnați "la pedeapsa cu moartea fără întârziere". Dar "țăranii muncitori individuali sau colectiviștii" care furau din averea colhozurilor sau din recoltele de grâne trebuiau condamnați la pedeapsa privativă de libertate pentru 10 ani, pedeapsa capitală putând fi impusă numai pentru "furtul sistematic de cereale, sfeclă de zahăr, animale, etc."

Când a devenit clar că livrările de cereale pentru anul 1932 nu aveau să se ridice la nivelurile prognozate de planificatori, scăderea producției agricole a fost pusă pe seama "culacilor", "naționaliștilor" și "petliuriștilor". În conformitate cu raportul președintelui Curții Supreme, până pe 5 ianuarie 1933, 103.000 de cetățeni fuseseră condamnați sub prevederile decretului din 7 august. Dintre 79.000 de cazuri cunoscute de Curtea Supremă, 4.880 de împricinați au fost condamnați la moarte, 26.086 la 10 ani de închisoare și 48.094 la alte pedepse. Cei condamnați la moarte erau în principal culaci, iar cei mai mulți dintre cei condamnați la 10 ani de închisoare erau în principal țărani individuali. În Ucraina a fost trimisă o comisie specială prezidată de Viaceslav Molotov pentru strângerea întregii cote de cereale hotărâtă de planul centralizat. Pe 9 noiembrie a fost emis un decret secret prin care agențiile sovietice de securitate erau îndemnate să-și crească "eficiența".

Pe 6 decembrie, a fost emis un nou decret care impunea următoarele sancțiuni împotriva satelor ucrainene care erau considerate "neproductive" în campania de colectare a cerealelor: oprirea aprovizionării cu orice bunuri alimentare sau nealimentare a satelor vinovate, interzicerea oricărei forme de comerț, confiscarea oricăror alimente sau cereale găsite la percheziții și, măsura ultimă, confiscarea tuturor resurselor bănești. Au fost luate măsuri pentru pedepsirea păstrării sau comercializarea cerealelor. În acest scop au fost create așa-numitele brigăzi de șoc, care efectuau raiduri de colectare a cerealelor. Confiscările de cereale erau făcute fără a ține seama de faptul că țăranii puteau să rămână fără stocuri de cereale pentru hrana proprie, a animalelor sau pentru însămânțările din anul care avea să vină.

Foametea a afectat în mod special zonele rurale și, în comparație cu foametea din 1921-1922 sau cea din 1947, care au fost cauzate de secetă, foametea din Ucraina anilor 1932-1933 nu a fost cauzată de prăbușirea infrastructurii datorată războiului, de secetă, invazii de lăcuste sau alte catastrofe naturale, ci de politica guvernului central și de deciziile administrative luate în cunoștința de cauză. Rezultatele au fost dezastruoase. În numai câteva luni, regiunile rurale ale Ucrainei, unele dintre cele mai fertile zone agricole din lume au fost lovite de o foamete de proporții. Până la sfârșitul anului 1933, Holodomorul a provocat și sfârșitul rezistenței petliuristă cu bazele în Polonia.

Guvernul sovietic a negat orice raport cu privire la foametea din Ucraina și a impiedicat jurnaliștii străini să călătorească în zonă. Istoricii care au cercetat arhivele declasificate au aflat că "Politburo și comitetele locale ale Partidului au insistat că trebuie întreprinse acțiuni imediate și decisive ca răspuns la foamete astfel încât "țăranii cinstiți" să nu sufere, iar comitetele regionale de partid au fost instruite să asigure lapte tuturor copiilor și au decretat că cei care nu reușeau să mobilizeze resursele necesare hrănirii înfometaților sau refuzau spitalizarea victimelor foametei urmau să fie puși sub acuzare."

Până în cele din urmă, ajutoarele date regiunilor lovite de foamete au avut un impact limitat asupra fenomenului foametei. Între februarie și iulie 1933 au fost luate cel puțin 35 de decizii ale Politburoului și ale Sovnarkomului cu privire la aprovizionarea selectivă cu numai 320.000 de tone de cereale pentru cei aproximativ 30 de milioane de oameni loviți de catastrofă. Documentele cercetate dovedesc că au existat cazuri în care liderii sovietici și-au exprimat interesul personal în asigurarea distribuirii ajutoarelor.

Documentele sovietice cercetate în arhivele desecretizate demonstrează că ajutoarele au fost distribuite selectiv, iar scopul principal al ajutoarelor a fost salvarea forței de muncă din agricultură. O rezoluție specială a Comitetulului Central al Partidului Comunist (bolșevic) Ucrainean ordona împărțirea țăranilor spitalizați pentru distrofie în pacienți suferinzi și pacienți aflați în convalescență. Rezoluția ordona ca în cazul celor din urmă să fie îmbunătățită hrănirea în limitele resurselor avute, astfel încât țăranii să poată fi trimiși cât mai repede posibil la muncă în campania de însămânțare a noului an. Alimentele au fost distribuite în conformitate cu rezoluțiile speciale ale guvernului și au fost oferite dierct muncitorilor agricoli.

În același timp, exporturile de cereale în perioada 1932-1933 au continuat, deși la niveluri mai scăzute decât în anii precedenți. În 1930-1931 se exportaseră 5.832 de mii de tone de cereale, iar în 1931-1932 exportul scăzuse la 4.786 de mii de tone, în 1932-1933 la 1.607 mii de tone, iar în 1933-1934 la 1.441 de mii de tone.

Există voci care afirmă că și condițiile climaterice au contribuit la declinul producției agricole și la declanșarea foametei. Rusia și unele părți ale Ucrainei sufereau de cicluri de secete relativ regulate, care reduceau în mod simțitor recoltele. Fluctuațiile nivelurilor temperaturilor anuale și a cantităților de precipitații căzute pe teritoriul URSS-ului erau mai mari decât în cazul restului marilor producători agricoli ai lumii. Clima sovietică era în principal continentală și este complicată de vânturile neregulate care băteau dinspre Asia Centrală peste regiunea Volgii, a Caucazului de Nord și a Ucrainei la sfârșitul primăverii și începutul verii. Lipsa critică a umidității din aer făcea ca teritorii întinse să fie amenințate de secetă, rezultând temperaturi ridicate și ploi puține. Vremea nefavorabilă a fost responsabilă pentru recoltele proaste din anii 1909-1913. Condițiile climaterice din 1925-1929 au fost doar cu puțin mai proaste decât media. Dar în 1930-1934, condițiile meteo s-au înrăutățit mult, iar vârful crizei a fost atins în 1930-1931.

În perioada 1925-1929, vremea fost favorabilă agriculturii. Singurul an mai slab din punct de vedere agricol a fost 1927. În 1930 vremea a fost excelentă, dar în 1931 condițiile s-au schimbat radical. Primăvara a fost mult mai rece decât de obicei, iar iunie și iulie au fost luni toride. Combinația primăverii reci cu vara prea călduroasă s-a dovedit a fi dezastruoasă: însămânțările au fost întârziate, iar perioada de maximă vegetație a plantelor a corespuns cu torida lună iulie. Începând cu luna iulie, în sud-vestul URSS putea să bată așa-numitul "suhovei" (vânt uscat). Acest vânt aducea cam odată la 10-12 ani valuri de aer fierbinte, fără ploi. În anii 1891, 1906 și 1921, acest vânt uscat a provocat foametea în regiunile de sud-vest ale țării. În 1931, seceta care începuse în mai în vestul Siberiei s-a întins spre regiunile Volgii în iunie și iulie.

În 1931, în regiunile Volgii inferioare și ale Ucrainei nu s-a însămânțat nicio cultură în mai, iar în aprile campania agricolă a fost întârziată cu aproape trei săptămâni, în timp ce în alte regiuni ale URSS lucrările agricole au fost întârziate de ploi torențiale. Comisarii poporului pentru agricultură afirmau că întâzierea de 2-3 săptămâni în declanșarea campaniei agricole fusese determinată de "condițiile meteorologice și climaterice foarte dificile ale primăverii".

Calamitățile naturale au lovit regiunile Volgii centrale și inferioare în 1931. În august, un ziar agricol publica numeroase rapoarte cu privire la condițiile meteo neobișnuite: ploi torențiale care au întârziat secerișul și au deteriorat recolta strânsă și care nu apucase să fie depozitată, sau, în unele zone, secetă care a lovit lanurile aflate în pârg, secetă urmată în timpul recoltării de ploi cu debite de trei ori mai mari decât media anuală.

În Ucraina, în 1932, temperaturile în luna martie au fost sensibil mai scăzute decât media multianuală a lunii. În schimb, în mai și iunie, temperaturile au fost cu mult peste mediile anuale. A urmat o schimbare bruscă: au căzut ploi torențiale în cea mai mare parte a URSS-ului, în special în regiunea Kiev. Temperaturile au fost mai aproape de medie, dar combinația de temperaturi scăzute în perioada inițială de vegetație și de umiditate crescută în perioada imediat următoare a crescut mult vulnerabilitatea recoltelor.

Un alt factor care a determinat declinul producției agricole a fost criza de animale de tracțiune sau tractoare în campania de arături, care a fost mult mai acută în 1932 decât în 1931. Efectivele de cai au scăzut de la 19,5 milioane în 1931 la 16,2 milioane anul următor. Eforturile disperate de a înlocui animalele pierdute cu tractoare nu au asigurat suficientă forță motrice la țară. Dacă, în 1931, aproape 60% din numărul de tractoare trimise pe ogoare fusese asigurat din import, în anul următor, datorită crizei economice mondiale, nu a mai fost importat niciun tractor. În ciuda eforturilor industriei sovietice, în 1932 numărul de tractoare livrate agriculturii era numai de 70% din cel livrat cu un an în urmă. Mai mult, numai jumătate au fost disponibile în campania de recoltare. Calitatea animalelor de tracțiune se deteriorase mult de-a lungul timpului. Caii erau din ce în ce mai prost hrăniți și întreținuți. Lipsa acută de cai a dus la o decizie istorică de folosire a vacilor în locul animalelor de povară. Pe 23 februarie, biroul regional de partid de pe Volga inferioară a hotărât ca 200.000 de vaci să fie folosite pentru muncile agricole.

Pentru a împiedica răspândirea informațiilor despre foamete, călătoriile din Ucraina și unele regiuni ale Donului au fost interzise în mod special prin directivele din 22 ianuarie 1933, semnate de Molotov și Stalin, și de pe 23 ianuarie 1933 ale colegiilor reunite ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al URSS și Sovnarkomului. Directivele decretau că toate călătoriile "pentru pâine" din aceste regiuni sunt organizate de inamicii puterii sovietice, cu scopul agitației contrarevoluționare și anticolhoznice în zonele de nord ale URSS-ului. De aceea, biletele de călătorie pe calea ferată nu puteu fi vândute celor cu permise ispolkom, iar cei care totuși reușeau să se strecoare în nord, în ciuda interdicțiilor, trebuiau să fie arestați.

Estimările cu privire la decesele datorate foametei în Ucraina (altele decât cele datorate altor represiuni) variază de la câteva milioane, la mai mult de 10 milioane. Chiar și rezultatele bazate pe metode științifice variază destul de mult, (datorită puținătății surselor primare de informații), de la 2,5 milioane (Volodimir Kubiovci) până la 4,8 milioane (Vasil Hrișko).

Foametea artificială din 1933-1934 a coincis cu atacul asupra culturii naționale ucrainene. Evenimentele din 1932-1933 din Ucraina au fost considerate de liderii Partidului Comunist Ucrainean ca un instrument de luptă împotriva oricăror încercări de autodeterminare a Ucrainei. La Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Ucrainean, Secretarul General numit direct de la Moscova, Postîșev, declara că: "1933 a fost anul înfrângerii contrarevoluției naționaliste ucrainene." Această "înfrângere" a presupus nu numai exterminarea fizică a unui număr însemnat de țărani, dar și eliminarea practic a întregului cler ucrainean și întemnițarea sau executarea intelectualilor ucraineni.

Până la sfârșitul deceniului al patrulea, aproape patru cincimi din elita culturală ucraineană fusese "eliminată".