Hitler si bomba atomica

“Bomba”, sau a nu se stie cata “palma” data nazismului? Sa fi avut oare cu adevarat Adolf Hitler un dispozitiv nuclear, fie si rudimentar, reusind chiar sa il experimenteze? Sau este vorba de niste speculatii, nefondate, ale unui istoric in cautare de notorietate si ale unui editor in cautare de piata de desfacere?, se intreaba Corriere della Sera, citat de Rompres. In Germania se redeschide o polemica ce incepe sa se extinda in mass-media internationala, si care agita si dezbina comunitatea intelectuala si academica, cea a istoricilor si a fizicienilor; si deschide, din nou, o rana mai veche: rolul pe care l-a jucat stiinta in Germania nazista. Bombele „murdare” Declansata in luna martie de cartea Hitler’s Bombe, aparuta la editura DVA, polemica a revenit in actualitate dupa ce autorul cartii, Reiner Karlsch, a dat publicitatii o diagrama, regasita dupa publicarea eseului, care ar fi o ulterioara confirmare a tezei sale, pana in prezent foarte contestata. Bazandu-se pe marturii, pe noi documente din fostele arhive sovietice si chiar si analize de laborator, Karlsch, expert cunoscut in materie, a sustinut in cartea sa ca nazistii au fost foarte aproape de a avea arma atomica; si ca a fost construit un reactor nu departe de Berlin, ca cel putin doua dispozitive tactice hibride, doua “bombe murdare” cum le-am putea spune azi, mult mai mici decat cele pe care americanii le-au lansat asupra Hirosimei si Nagasaki, au fost detonate cu succes, in octombrie 1944 in insula Ruegen, iar in martie 1945, in Turingia. In pofida bunelor rezultate, potrivit autorului, armele nu au fost niciodata folosite in lupta, fiindca materialul insuficient avut la dispozitie a impiedicat producerea in masa a acestor arme si pentru ca au existat si alte probleme tehnice, niciodata rezolvate, in lansare si in detonare. “Nazistii - a declarat Karlsch, prezentandu-si cartea - nu lucrau la o bomba clasica, ci sperau sa combine un mini-dispozitiv cu o racheta. Nu am auzit niciodata vorbindu-se despre asa ceva, fiindca a fost implicat doar un grup mic de oameni de stiinta, legati de SS, iar documentele au fost strict secrete dupa ce au fost gasite de Aliati”. In realitate, toate studiile cu privire la programul nuclear hitlerian s-au concentrat intotdeauna asupra grupului condus de fizicianul Werner Heisenberg, cu baza la Leipzig si Berlin, care nu a stiut si poate ca nu a vrut sa construiasca bomba atomica pentru Fuhrer. Contestatarii Lansata cu mare pompa de editor, cartea Hitler’s Bombe s-a lovit numaidecat de un zid de scepticism si contestatii. Insusi Karlsch a dat inapoi partial, recunoscand ca nu a adus niste dovezi de necontestat, ci doar “a cules o serie impresionanta de indicii”. Si, dezmintind partial senzationalele anunturi ale editurii amintite, el a evidentiat faptul ca “insusi titlul cartii nu vorbeste despre bomba atomica, ci doar despre bomba: am facut-o in mod deliberat, intrucat tipul de dispozitiv care a fost experimentat ramane deschis discutiei”. Intr-adevar, procesul de indicii al lui Karlsch este mai curand atipic pentru un istoric. In sprijinul tezei bombei naziste se afla, de pilda, raportul unui spion rus in care “surse demne de incredere” relateaza despre “doua puternice explozii” in noaptea de 3 martie; sau marturia unei femei germane, interogata in anii ‘60 de autoritatile din RDG, care povesteste ca a vazut “o dara intensa de lumina ridicandu-se in noapte spre cer si apoi deschizandu-se sub forma unui copac”. In carte, este citat si un martor italian, ziaristul fascist Luigi Romersa, om de incredere al lui Mussolini si autor al unor reportaje de razboi in Corriere della Sera. Povestirea sa nu este noua si, mai cu seama, nu a fost niciodata considerata credibila. In octombrie 1944, Romersa fusese insarcinat de Duce sa se duca in Germania sa inmaneze doua scrisori, una lui Hitler, cealalta lui Goebbels: Mussolini dorea sa aiba asigurari cu privire la noile arme despre care se vorbea ca s-ar afla in posesia Germaniei. Dupa intalnirile cu Fuhrer-ul si cu ministrul Propagandei, ziaristul povesteste ca a fost transportat cu un avion, pe o insula din Marea Nordului, despre care nu stia cum se numeste. Acolo, intr-un buncar subteran, a asistat la explozie care, dupa spusele sale, a declansat o lumina orbitoare. Apoi, cativa barbati in salopete de protectie, l-ar fi condus, dupa vreo patru sau cinci ore, prin terenul in care a avut loc explozia, vorbindu-i despre o bomba care distruge totul: “am ramas foarte impresionat de faptul ca peisajul era complet schimbat, casutele pe care le vazusem mai inainte disparusera, copacii erau ca dezmembrati”. Romersa a revenit in Italia entuziasmat si i-a relatat totul Ducelui. Pe 1 noiembrie 1944 a publicat un articol in Corriere della Sera, in care relata despre V1, despre V2, rachetele lui von Braun care deja cadeau asupra Londrei si “despre armele foarte noi”, construite potrivit principiilor “impotriva carora nu exista nici o aparare cunoscuta... vor fi armele loviturii finale”. Subiect fabricat? In cartea sa, Karlsch a folosit si rezultatele unor analize de laborator, efectuate pe cheltuiala sa, pe esantioane din terenul aflat in apropierea orasului Ohrdurf, din Turingia, nu departe de locul exploziei, care confirma prezenta de urme de plutoniu, uraniu, cesiu-137 si cobalt-60. Motivele pentru care aceasta “opera” i-a descumpanit foarte mult pe istorici si pe oamenii de stiinta a fost faptul ca au fost folosite aproape intotdeauna niste surse de mana a doua si, nu in ultimul rand, faptul ca s-a recurs mai degraba pe cai necurate la fizica. “Martorii ori nu sunt credibili, ori relateaza despre lucruri la care nu au asistat. Cat despre documente, fiecare poate fi interpretat in mod diferit”, a scris revista Der Spiegel. “Nu a existat nici o bomba atomica nazista, Karlsch si editorul sau vor doar sa provoace senzatie”, a afirmat Dieter Hoffmann, profesor de Istoria Stiintei la Max Planck Institute din Berlin. Descoperirea diagramei, cuprinsa intr-un raport nedatat si destul de schematic, i-ar putea totusi convinge ca intuitia lui Karlsch este fondata. Cu atat mai mult, cu cat insusi Hoffmann ii recunoaste un merit important, respectiv, acela de a fi demonstrat ca stiinta germana nu era atat de inocenta, in fata nazismului, cum s-a lasat de fapt sa se creada dupa 1945. Gratie refuzului lui Heisenberg, dupa Razboi, expertii germani si-au recastigat statutul international si au fost acceptati pe deplin de catre comunitatea stiintifica. In realitate, Karlsch dovedeste ca alti fizicieni, protejati de Himmler si considerati pana in prezent de mana a doua, au mers mult mai departe in procesul de fisiune. “Iata de ce ar trebui sa incetam cu legenda oamenilor de stiinta pacifisti germani”, se arata in incheierea articolului. Corriere della Sera