Hanibal, cartaginezul care a umilit Roma

Obiect de studiu si reflectii pentru cele mai remarcabile personalitati politico-militare si pentru cei mai mari comandanti de osti, iar apoi in invatamantul militar, cu deosebire in scolile superioare de razboi si academiile militare, batalia de la Cannae s-a impus posteritatii prin ceea ce a insemnat din punct de vedere politic, dar mai ales militar. In aceasta batalie, Hanibal si-a pus in valoare geniul militar. In secolul al III-lea i.Hr., bazinul vestic al Mediteranei era disputat de Roma si Cartagina. Inevitabil, s-a ajuns la razboi. Comandantul militar al cartaginezilor, pe care romanii ii numeau puni, era Hamilcar Barcas. Generalul cartaginez avea trei fii: Hanibal, Hasdrubal si Mago, “puii de lei” cum ii numea, pe care i-a crescut in tabere militare, ca sa devina mostenitorii planurilor sale, ai geniului sau militar si ai urii sale. Inainte de a pleca in razboi, Hamilcar l-a pus pe Hanibal, care avea doar 9 ani, sa jure pe altarul zeului suprem Baal ura eterna numelui de roman. Dupa moartea tatalui sau, la doar 27 de ani, Hanibal a trecut la comanda armatei cartagineze. Victoriile “Chiorului” In anul 218 i.Hr., Hanibal a pornit impotriva Romei, in fruntea a 90.000 de pedestrasi, 12.000 de calareti si 37 de elefanti de lupta, luati mai mult pentru a-i impresiona pe gali decat pentru lupta propriu-zisa. Atacul l-a lansat din Noua Cartagena, oras intemeiat de puni pe coasta de est a Spaniei. Trecerea Pirineilor a insemnat pierderea unor importante efective si a mai mult de jumatate din elefanti. Marea incercare a constituit-o insa trecerea Alpilor, Hanibal ajungand in peninsula cu doar 40.000 de pedestrasi, 10.000 de calareti si cativa elefanti. Pierderile au continuat in timpul trecerii mlastinilor dintre Serchio si Arno; timp de patru zile, singurele locuri uscate in care oamenii s-au putut odihni au fost caii si elefantii morti. In urma unei infectii, Hanibal si-a pierdut un ochi, ceea ce i-a atras porecla de “Chiorul”. Ajuns in camp deschis, Hanibal s-a dovedit a fi un adversar mai mult decat redutabil pentru legiunile romane. Rand pe rand, armatele romane trimise impotriva lui pentru “a-l pedepsi” au fost invinse la Ticinus, la Trebia si la lacul Trasimenus. Armata romana de la Trasimenus a fost insotita de negustori de sclavi ce aveau deja pregatite piedici si lanturi de picioare pentru prizonierii pe care sperau sa-i captureze si sa-i vanda pe pietele de sclavi, semn ca romanii erau inca increzatori in forta legiunilor. Pregatirea marii confruntari Situatia devenise critica. Roma nu-i mai putea opune punului decat o singura armata, la conducerea careia au fost numiti cei doi consuli: Lucius Aemilius Paullus si Caius Terentius Varro, fiecare conducand armata cate o zi. Aristocratul Paullus considera ca romanii trebuie sa fie circumspecti, in timp ce plebeul Varro isi dorea o confruntare cat mai grabnica cu cartaginezii. Cele doua armate s-au intalnit la Cannae. Inaintea bataliei care urma sa hotarasca soarta Romei, ostasii romani au jurat ca nu se vor teme de nimic, nu vor fugi de pe campul de batalie, nu vor da inapoi nici un pas si nu-si vor parasi formatiile decat pentru a lua arma altuia sau a-si relua propriile arme. Apropierea confruntarii l-a bucurat pe Hanibal. Armata cartagineza nu mai avea provizii, iar hispanii erau gata sa treaca de partea romanilor din cauza lipsurilor. Aprovizionarea era grea, mai ales ca taranii din zona si-au transportat granele in orasele intarite, astfel incat Hanibal mai dispunea de provizii doar pentru cateva zile. Raul Aufidus, care curgea pe langa ambele tabere, dadea prilej de ciocniri intre soldatii celor doua armate potrivnice, veniti sa ia apa. Intr-o lupta neorganizata, pentru zadarnicirea actiunilor pradalnicilor cartaginezi, au murit cam 1.700 de puni, in timp ce din randurile romanilor si a aliatilor acestora au pierit nu mai mult de 100 de oameni. Hanibal nu s-a aratat prea ingrijorat din pricina acestei pierderi; el o considera mai curand o momeala pentru impetuozitatea lui Varro. Cartaginezul cunostea insusirile armatei romane la fel de bine ca si pe ale celei punice. Doua treimi din totalul trupelor romane erau alcatuite din recruti si Hanibal spera ca batalia sa se dea in acele locuri, parca anume facute pentru o lupta de cavalerie in care calaretii sai erau de neinvins. In asteptarea bataliei finale, si-a trimis cavaleria numida sa-i hartuiasca pe romani. Hasdrubal si dubla invaluire Grabit sa obtina o victorie decisiva asupra cartaginezilor, Varro a dat ordin ca trupele romane sa se aseze in pozitie de lupta. Paullus urma sa conduca cavaleria asezata in aripa dreapta a armatei romane, langa raul Aufidus, sustinuta de o linie de pedestrasi. Varro comanda aripa stanga formata din cavaleria si pedestrimea aliatilor, iar in centru se aflau legiunile romane conduse de Geminus Servilius. De partea cealalta, Hanibal i-a opus lui Paullus extraordinara cavalerie galica si hispanica condusa de cumnatul sau, Hasdrubal Gisconidul, principala forta a armatei cartagineze, iar lui Varro cavaleria numida condusa de Maharbal si cei cativa elefanti care-i ramasesera. Centrul armatei cartagineze, o infanterie formata din gali, hispani si africani, era condusa de Hanibal si fratele sau Mago. “Ai fi putut crede ca armata aceasta de africani e intr-o buna masura romana, intr-atat era de dotata cu armele capturate de la romani la Trebia si in mare parte la Trasimenus”, afirma Titus Livius. Galii si hispanii starneau groaza atat prin statura lor uriasa cat si prin chipurile fioroase. In plus, efectul psihologic devastator asupra moralului trupelor romane era sporit de urletele de lupta ale elefantilor, celebrul barritus, si de cosurile cu vipere pe care punii le aruncau asupra romanilor de la inaltimea elefantilor de lupta. Rolul principal in timpul bataliei, i-a revenit lui Hasdrubal. In timp ce Maharbal a reusit sa tina in loc trupele lui Paullus, Hasdrubal a reusit sa pulverizeze practic cavaleria aliata condusa de incapabilul Varro. In acel moment al bataliei a intervenit geniul lui Hanibal. Centrul armatei cartagineze a inceput sa se retraga, dandu-le romanilor senzatia ca sunt pe cale sa obtina victoria. In fapt, legiunile romane nu faceau altceva decat sa intre intr-un cerc care avea sa se inchida in curand. In mod firesc, dupa victoria asupra aripii stangi romane, Hasdrubal ar fi trebuit sa se arunce asupra legionarilor romani din centru, dar Hanibal i-a transmis ordinul sa atace din spate trupele conduse de Paullus. Acestea n-au putut rezista iuresului declansat de cavaleria lui Hasdrubal si africanii lui Maharbal. Prinse ca intr-un cleste, trupele romane au fost macelarite. Abia cand armata romana a pierdut si aripa dreapta, impetuoasa cavalerie a lui Hasdrubal s-a intors in aripa din care plecase pentru a inchide cercul mortii in jurul putinilor supravietuitori romani. Dezastrul roman Oamenii lui Paullus au preferat sa moara decat sa fuga, iar invingatorii, indarjiti de intarzierea victoriei, i-au macelarit pe cei pe care nu-i puteau alunga. Paullus a murit lovit de o grindina de sulite, dupa ce fusese ranit de o piatra lansata de un prastias. La Cannae, fuga a fost aproape imposibila si crutarea inexistenta. Poate niciodata o armata de asemenea proportii n-a fost distrusa atat de complet pe campul de batalie, cu pierderi minime ale adversarului, ca aceea romana de la Cannae. Hanibal a pierdut 6.000 de oameni, doua treimi fiind celtii pe care i-a lovit primul atac al legiunilor, in timp ce din cei 76.000 de romani randuiti in ordine de bataie, 70.000 au ramas pe campul de batalie. Varro, insotit de 50 de calareti, a reusit sa scape si sa se refugieze in Venusia. In batalia de la Cannae a fost nimicita floarea soldatilor si ofiterilor confederatiei create de romani, a saptea parte a italicilor capabili sa poarte arme. Romanii au pierdut in aceasta batalie un consul, doi chestori, 29 de tribuni militari, cativa fosti consuli, pretori sau edili si 80 de senatori ori fosti senatori care se inrolasera voluntar. A doua zi dupa batalie, punii au continuat macelul in randurile celor raniti. Mai multi romani si-au ingropat capetele in tarana, murind sufocati. Din punctul de vedere al Romei, aceasta infrangere a pus capat increderii netarmurite pe care o avea in infanteria sa, si a trasat totodata liniile pe care tactica militara avea sa le urmeze timp de douazeci de secole. Hanibal ad portas Dupa dezastrul de la Cannae, pret de o luna, la Roma a domnit o spaima cumplita. Pentru a se apara de Hanibal, orasul nu mai dispunea decat de o garnizoana, si aceasta slabita. Matroanele despletite implorau in templele capitoline statuile zeilor. Pentru a recastiga bunavointa divinitatilor, senatul a recurs la sacrifiile umane abandonate cu secole in urma, arzand doi gali si doi greci. Orice barbat in stare sa poarte arme a fost incorporat sub insemnele orasului. S-au recrutat chiar si sclavi, promitandu-li-se libertatea, in cazul in care Roma ar fi obtinut victoria. In orasul celor sapte coline peste tot se auzeau strigate disperate: “Hanibal e la porti!” Dezamagirea lui Maharbal In urma victoriei de la Cannae, pe cand Hanibal era felicitat, Maharbal, comandantul cavaleriei numide, a fost de parere ca armata trebuie sa plece fara intarziere spre Roma. Numidul s-a oferit sa-si indrume calaretii la Roma si sa-i pregateasca lui Hanibal o primire triumfala. In fata refuzului lui Hanibal de a porni spre Roma, se zice ca Maharbal ar fi exclamat: “Nu e de mirare ca zeii n-au inzestrat un om cu toate darurile! Hanibal, tu stii sa invingi, dar nu stii sa profiti de victorie!” Specialistii in istoria Romei considera ca intarzierea lui Hanibal din acea zi a fost suficienta pentru ca Roma si puterea romana sa fie salvate. Dupa entuziasmul initial al victoriei de la Cannae, conducerea politica a Cartaginei i-a promis lui Hanibal 40.000 de oameni si 40 de elefanti. Ulterior, insa, partida cartagineza, adepta a pacii, a respins cererile insistente ale generalului care solicita un sprijin mai hotarat, raspunzandu-i ca un general de talia lui nu are nevoie de ajutor, in masura in care este intr-adevar invingator. Alaturi de indecizia lui Hanibal, aceasta grupare cartagineza a contribuit la salvarea Romei. In urmatorii cinci ani, Hanibal a cucerit mai multe orase din peninsula, petrecandu-si iernile la Capua pentru a permite trupelor sa se refaca, si a obtinut cateva victorii de mai mica importanta. Pe termen lung si fara sprijin din partea Cartaginei, Hanibal nu putea sa iasa victorios. Roma mobilizase 25 de noi legiuni, totalizand 200.000 de oameni. Despre Leul Cartaginei l “Cand infrunta primejdiile, Hanibal era cel mai cutezator dintre toti, iar in toiul pericolelor dovedea cea mai mare pricepere. Trupeste nu-l istovea nici un fel de truda sau sfortari… El era indeobste cunoscut prin armele si prin caii sai. Era cel mai bun si dintre calareti si dintre pedestrasi. Pornea intotdeauna cel dintai la lupta si din incaierare iesea cel din urma.” -istoricul roman Titus Livius. l “Contemporanii lui au incercat in fel si chip sa-i critice caracterul; pentru romani a fost crud, pentru cartaginezi avar… Ura cum numai natura orientala poate sa urasca. Caracteristica i-a fost viclenia inventiva, una din trasaturile de baza ale caracterului fenician. Alegea cu placere cai neobisnuite si imprevizibile: ambuscade si stratageme de toate felurile i-au fost familiare; studia caracterul adversarilor sai cu o minutiozitate extraordinara. Avea spioni permanenti la Roma. Puterea pe care o avea asupra semenilor o dovedeste prestigiul incomparabil pe care-l detinea in fata unei armate de natiuni si limbi diferite, care nici in momentele cele mai critice nu s-a revoltat niciodata impotriva lui.” - Theodor Mommsen, in monumentala Istorie romana. Invingatorul lui Hanibal Personaj cu o vasta cultura, deschis catre influentele gandirii grecesti, Hanibal a fost cel mai periculos adversar al Romei, datorita abilitatii sale politice si extraordinarelor capacitati militare. Nascut in anul 247 i.Hr., Hanibal a fost cel mai mare dintre fiii lui Hamilcar Barcas, caruia i-a continuat politica de expansiune in Spania. Numele sau se leaga in special de cel de al doilea razboiu punic, desfasurat intre 218-202 i.Hr. Din cauza ca flota romana stapanea Mediterana, Hanibal a ales sa atace Roma pe un drum continental. Din Spania a trecut Pirineii in Galia, iar apoi si-a trecut trupele peste Alpi, in Italia. In ciuda unor victorii obtinute in camp deschis (Ticinus, Trebia, Trasimenus si Canae), a renuntat la marsul impotriva Romei si a incercat sa aplice un program lent de faramitare a sistemului roman de aliante in peninsula, mizand pe rivalitatea cu Roma a celtilor din Italia de nord si a oraselor grecesti din sudul Italiei, aparatoare a propriei lor autonomii. In timpul prezentei sale in peninsula, nu a fost sprijinit de Cartagina. In anul 203 i.Hr. a fost rechemat in tara pentru a conduce rezistenta impotriva romanilor care au inceput razboiul in nordul Africii. In 202 i.Hr. a fost invins la Zama de Scipio Africanul (in fotografie). Nevoit sa se refugieze in Orient, la curtea lui Antiochos al III-lea al Siriei si apoi la Prusias al Bitiniei, a continuat sa unelteasca impotriva romanilor. Cand romanii au obtinut predarea lui, in 183 i.Hr., a preferat sa se otraveasca. Mormantul sau se afla la Gebze, in Turcia de azi. Ioan BOTIS