Haile SELASSIE. Urmaşul reginei din Saba şi al regelui Solomon

La 2 noiembrie 1930, Haile Selassie a fost încoronat, în străinătate, ca împărat al Etiopiei. Prezenţa lui Haille Selassie la putere a însemnat recunoaşterea internaţională a Etiopiei şi afirmarea lumii a treia în perioada războiului rece. Dar prestigiul împăratului nu a putut împiedica mizeria şi foametea din ţara sa. 

Pe 12 septembrie 1974, forţele armate au invadat palatul împăratului Etiopiei, Haile Selassie I. Militarilor veniţi să-l răstoarne de la putere, el le-a declarat senin: „Dacă revoluţia e bună pentru popor, atunci şi eu pentru revoluţie!” S-au prăbuşit astfel, printr-o lovitură de forţă, aproape cincizeci de ani de regim personal şi un mit politic care s-a întins dincolo de frontierele Etiopiei.

Potrivit legendei, Haile Selassie este al 225-lea descendent în linie dreaptă al reginei din Saba şi al regelui Solomon. Cu alte cuvinte, din perspectiva secolelor al căror moştenitor se vrea a fi suveranul etiopian, puciul militar din 1974 nu are prea mare importanţă.

Numele regatului unde a văzut lumina zilei viitorul împărat, pe 23 iulie 1892, dă şi el frâu liber imaginaţiei: nu se vorbeşte încă de Etiopia, ci de Abisinia, loc mitic, paradis al exploratorilor şi negustorilor, precum Arthur Rimbaud, care a făcut aici, spre sfârşitul vieţii, comerţ cu arme. La sfârşitul secolului al XIX-lea, italienii au fost cei care priveau cu aviditate spre această regiune. Din 1885, şi-au stabilit tabere pe ţărmurile Mării Roşii; în 1893, au început să colonizeze podişul înalt etiopian. Dar pe 1 martie 1896, italienii au suferit o înfrângere umilitoare la Adua, împotriva trupelor lui Melik al II-lea.

Negusul, „regele regilor” Abisiniei a sfidat puterile europene. Vărul său de-al doilea, viitorul Haile Selassie, pe atunci în vârstă de patru ani, purta şi el un nume promiţător: ras Tafari Makonen, ceea ce înseamnă „Cel temut”. Aşa cum se obişnuia în familia imperială, ucenicia sa într-ale puterii a fost precoce: la treisprezece ani, Tafari a fost numit guvernator de Sabala; la optsprezece ani, conducea deja provincia Harar.

Între timp, nepotul învingătorului de la Adua, Iyassu, a devenit împărat. S-a dovedit că a fi urmaşul lui Menelik al II-lea nu era o sarcină uşoară. Printr-o revoluţie de palat organizată de mătuşa sa Zauditu, noul suveran a fost destituit, iar regenţa i-a fost încredinţată lui Tafari. Una dintre primele sale măsuri a constat în a interzice comerţul cu sclavi pe teritoriul ţării. În 1923, Etiopia condusă de Tafari a devenit membră a Societăţii Naţiunilor.

Obiectivul principal al tânărului împărat, încoronat în străinătate, la 2 noiembrie 1930, care a adoptat, în 1930, numele de Haile Selassie I, adică „Forţa Treimii”, a fost acela de a face din ţara sa, pe linia iniţiată de Menelik o mare naţiune independentă.

Această afirmare a independenţei naţionale a mers mână în mână cu modernizarea politică a Etiopiei.

În decursul primilor ani ai domniei sale, Haile Selassie a reformat neobosit instituţiile ţării, căreia i-a dat, în 1931, o nouă Constituţie. Dar presiunea italienilor s-a intensificat odată cu venirea la putere a lui Mussolini. Regimul fascist dorea să răzbune umilinţa înfrângerii de la Adua şi să promoveze o „politică africană”, după modelul Romei imperiale din antichitate.

În octombrie 1935, grupând aproape două milioane de oameni, trupele italiene au trecut la aplicarea unor planuri militare concepute încă din 1923. Atacând dinspre Somalia şi Eritreea, ele s-au lovit de rezistenţa neaşteptată a etiopienilor, până la asaltul final din februarie 1936, când, fiind de zece ori superiori din punct de vedere numeric, italienii au ajuns să răstoarne situaţia. Pe 5 mai 1936, Addis-Abeba a căzut în mâinile generalului Badoglio. Haile Selassie a fost nevoit să plece în exil, mai întâi la Djibouti, apoi la Londra.

Nici unul dintre liderii occidentali nu s-a opus anexiunii. Marea Britanie a intervenit pe lângă Mussolini, este adevărat, dar doar pentru a se asigura că interesele ei vor fi respectate în Etiopia. Pe 4 iulie, Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a refuzat să recunoască anexiunea, dar a votat, totodată, suspendarea sancţiunilor împotriva agresorului. Al doilea război mondial a conferit un nou rol negusului, însărcinat să coordoneze activitatea trupelor engleze şi etiopiene în Africa Răsăriteană. În octombrie 1941, el şi-a făcut o intrare triumfală în Addis-Abeba. Persoana sa întruchipa nemijlocit patriotismul etiopian.

În Etiopia anilor 1940, totul trebuia reconstruit. Banca Centrală a luat fiinţă în 1941, iar dolarul etiopian a fost emis în 1945. Haile Selassie a ajuns totodată să-şi realizeze unul dintre obiective, lărgind frontierele ţării sale: Organizaţia Naţiunilor Unite acceptă Eritreea, fostă colonie italiană situată pe ţărmul Mării Roşii, să formeze cu Etipia o confederaţie în 1952 şi să fie alipită Etiopiei zece ani mai târziu.

În toată această perioadă, suveranul reinstaurat la putere s-a străduit să construiască o nouă armată: între 1953 şi 1964, Etiopia a absorbit jumătate din creditele cu destinaţie militară pe care Statele Unite ale Americii le-au pus la dispoziţia continentului african. Dar Haile Selassie a întruchipat şi lupta lumii a treia. Cu prilejul Conferinţei de la Bandung, Indonezia, care a avut loc în aprilie 1955 şi a reunit ţări africane şi asiatice, Etiopia a acceptat principiul nealinierii în raporturile cu cele două superputeri mondiale, URSS şi SUA.

Împăratul s-a implicat personal în conferinţele organizate de statele africane independente şi a făcut mai multe călătorii în străinătate.

Pentru mulţi, această figură istorică a decolonizării este un simbol. Nu este deloc întâmplător faptul că, în 1963, Addis-Abeba a organizat primele reuniuni ale Organizaţiei Unităţii Africane, ca o încununare a luptei lui Haile în direcţia unei acţiuni solidare pentru dezvoltarea statelor africane. Dar, în 1967, ca urmare a războaielor israeliano-arabe, preşedintele Nasser a decis închiderea Canalului de Suez. Pentru Etiopia, această decizie brutală a constituit o catastrofă, care a condamnat la recesiune partea de miazănoapte a ţării, Eritreea, până atunci un debuşeu maritim important.

În realitate, lovitura de forţă egipteană a scos la iveală fragilitatea extremă a Etiopiei, o fragilitate pe care influenţa internaţională a negusului o mascase. Haile Selassie, mult prea ocupat cu politica externă, a neglijat de multe ori treburile interne ale ţării sale.

În decembrie 1960, în timpul unei călătorii a împăratului în Brazilia, o lovitură de stat militară a fost la un pas de reuşită. În ciuda reformei constituţionale din noiembrie 1955, care extindea competenţele Parlamentului, funcţionarea instituţiilor era impregnată de arhaisme.

Marile familii etiopiene îşi împărţiseră puterea, într-un climat de corupţie în care prevala nepotismul. Etiopia era, la vremea aceea, o ţară eminamente rurală, unele reglementări dezvăluind supravieţuirea feudalismului. Ţăranii erau, spre exemplu, obligaţi să predea trei sferturi din recoltele lor proprietarilor funciari, ceea ce explică, într-o ţară aflată mereu în pragul foametei, de ce situaţia era atât de explozivă.

Agitaţiile studenţeşti s-au intensificat în anii 1960, perioadă în care au izbucnit nemulţumiri şi în Eritreea.

Începând cu anul 1962, Frontul de Eliberare a Eritreei, susţinut de palestinieni, şi-a confruntat forţele cu armata etiopiană. Poziţia împăratului a devenit din ce în ce mai şubredă. Foametea care s-a abătut asupra Etiopiei în anii 1973-1974 a fost detonatorul insurecţiei: 200.000 de oameni au murit de foame numai în provincia Wollo, în sudul Eritreei. A fost nevoie de un vinovat şi acesta a fost Haile Selassie.

Cu ocazia loviturii de stat, negusul a fost acuzat că şi-a exercitat prerogativele funcţiei în scopuri personale. „Ţara a rămas pradă sărăciei şi dezbinării”, afirma un comunicat. În ochii multor etiopieni, însă, Haile Selassie, „Leul care a cucerit tribul lui Iuda”, alesul lui Dumnezeu, împăratul Etiopiei, a continuat să întruchipeze unitatea naţională. El a scăpat aşadar de un al doilea exil şi şi-a încheiat paşnic viaţa, într-o ţară care a pornit pe calea socialismului autoritar.

Mengistu Haile Mariam, supranumit „Negusul roşu”, a acaparat puterea după ce l-a detronat pe Haile Selassie şi a impus în Etiopia o dictatură marxistă care nu a făcut decât să agraveze situaţia deja catastrofică a ţării. Lungul şir al împăraţilor etiopieni s-a încheiat odată cu dispariţia sa, pe 27 august 1975, fără să se fi pus vreodată problema de a judeca abuzurile de putere ale lui Haile Selassie.  

Haile Selassie în România

În anii ’60, în Care Etiopia îşi consolida rolul de lider al Africii negre, România începea, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej un lent proces de afirmare a independenţei şi de desprindere de zona monolitică a blocului sovietic. Aşa se face că Haile Selassie a vizitat România, în 1964. A fost singurul împărat care a vizitat România în tot secolul XX. Pentru regimul comunist din România, Haile Selassie era simbolul rezistenţei antifasciste de la 1936, atunci când trupele lui Mussolini i-au invadat ţara.

La 27 septembrie 1964, În Dealul patriarhiei, patriarhul Justinian l-a primit pe împăratul Etiopiei. Împăratul era Uns al lui Dumnezeu în biserica etipopiană coptă apostolică. Ca urmare, patriarhul Justinian l-a primit pe împărat potrivit cu rangul acestuia. La sosire i-a oferit sfânta cruce şi sfânta Evanghelie pentru a le săruta şi a săvârşit un Te Deum în paraclisul Palatului patriarhal.

La eveniment au fost de faţă şi oficiali români comunişti, printre care Gheorghe Apostol şi Corneliu Mănescu. În timpul vizitei, patriarhul Justinian i-a oferit împăratului burse de studii pentru tinerii etiopieni la Institutul Teologic din Bucureşti şi oportunitatea unor relaţii între cele două Biserici. Pentru Etiopia a fost ocazia colaborării cu ortodoxia românească, pe care Haile Selassie şi-o dorea foarte mult. A fost singura dată în perioada comunistă când un uns al lui Dumnezeu a intrat într-un lăcaş ortodox din România.

Mesia reîncarnat pentru rastafarieni

Haile Selassie a întruchipat în credinţele rastafarienilor, un cult neocreştin jamaican, pe Mesia reîncarnat. „Iron, Lion, Zion”, cântecul lui Bob Marley, i-au adus o popularitate mondială dincolo de perimetrul îngust al subculturilor rasta, atât în America şi Europa liberă, cât şi dincoace de Cortina de Fier. 21 aprilie 1966, ziua vizitei lui Haile Selassie în Jamaica, ţara de origine a credinţelor rasta, a devenit zi sfântă pentru rastafarieni. Ea a prilejuit manifestarea unui entuziasm de neînchipuit pentru împărat. 

Mişcarea rastafari este o mişcare religioasă nouă, abrahamică, rastafarienii recunoscându-l pe Haile Selassie ca fiind încarnarea lui Dumnezeu, denumit şi Jah sau Jah Rastafari. Haile Selassie este văzut şi ca parte din Sfânta Treime şi ca reîncarnarea promisă în Biblie a lui Mesia. Alte caracteristici ale mişcării includ consumul spiritual de cannabis, respingerea societăţii moderne, denumită Babylon, şi diferite aspiraţii sociale şi politice.

Mişcarea Rastafari a apărut în Jamaica în secolul al XX-lea şi proclamă Africa (denumită „Zion”) ca fiind locul real unde s-a găsit corpul primului om. Denumirea de Rastafari provine de la Ras (în traducere liberă „Cap”, titlu etiopian echivalent cu „duce”) şi Tafari Makonnen, numele înainte de încoronare a lui Haile Selassie. Rastafarienii sunt monoteişti, urmează învăţăturile lui Isus, dar nu cred că acesta a făcut miracole. Mai cred că Isus a fost negru şi că doar societatea (Babylon) l-a înfăţişat ca fiind alb timp de secole pentru a suprima adevărul şi a pune stăpânire asupra omenirii.

Rastafarienii nu acceptă ideea morţii lui Haile Selassie. Acesta ar fi, de fapt, o înşelătorie; Haile Selassie s-a întors pentru a-şi elibera adepţii sau, cred alţii, continuă să trăiască prin fiecare om, prin învăţăturile transmise, la fel cum consideră că fiecare om are în el o bucată de Dumnezeu. Rastafarienii cred în nemurire; de aceea Bob Marley a refuzat să-şi scrie testamentul.