Habra, legenda bisericii îngropate şi a clopotelor care răsună din adâncuri

Mănăstirea Habra cu hramul "Învierea Domnului" se află pe locul numit din vechime "Habrul" în hotarul comunei Groşi, dincolo de dealurile care mărginesc spre miazăzi oraşul, în peisajul minunat al Ţării Chioarului.

La 2 iunie 1600, "episcopul Efrem de la Habrul" semna astfel un act sinodal, la Suceava, unde venise la chemarea lui Mihai Viteazul. Domnul a unit sub sceptrul său cele trei ţări române.
La 3 decembrie 1604, "Mănăstirea Habra din ţinutul Chioar de deasupra Băii Mari" este atestată astfel, pentru prima dată (împreună cu Mănăstirea Peri de peste Tisa, astăzi în Ucraina), într-o scrisoare a episcopului Serghie al Maramureşului, ambele aflându-se sub autoritatea sa. Documentul exprimă îngrijorare faţă de nesiguranţa în care se aflau bisericile şi mănăstirile ortodoxe şi bunurile acestora faţă de abuzurile săvârşite împotriva lor, multe suferind distrugeri. Faptele se datorau atât sprijinului pe care clerul românesc îl acordase lui Mihai Viteazul, cât şi luptelor generate de Contrareformă.
La 1614, Mănăstirea Habra nu mai exista. Potrivit unui memoriu al preoţilor şi nobililor români, din ţinuturile Baia Mare, Chioar şi Sătmar, trimis la 15 septembrie 1614 autorităţilor vremii, mănăstirea ‘de opt ani s-a pustiit de tot’, călugării fiind alungaţi de către un nobil, clădirile, dărâmate, chiar şi clopotul, luat. I-au fost răpite: câmpiile, luncile, viile, heleșteiele, ogoarele, livezile, pădurile. Cererile românilor de a se restitui proprietatea mănăstirii, spre a o reface, au rămas, se pare, fără un răspuns vreme de 400 de ani.
Contemporană cu Mănăstirea Peri – reşedinţa vechii episcopii a Maramureşului, Mănăstirea Habra, poate ea însăşi reşedinţă arhierească, dăruită cu o avere importantă şi cu vechi privilegii, a avut aceeaşi soartă și aceiaşi ctitori şi binefăcători - voievozii maramureşeni din familia Dragoşeştilor, nepoţi ai lui Dragoş Vodă, « descălecătorul » în Moldova.
După distrugerea mănăstirii, dar refuzând să-i accepte lipsa, oamenii au creat şi au păstrat, peste veacuri, legenda unei biserici îngropate împreună cu clopotul în mlaştina de sub dealul Habrul. Aici, în noaptea de Paşti, « ardeau flăcări », în timp ce, din adâncuri, « clopotul vestea Învierea ». Au păstrat şi obiceiul pelerinajului de Sf. Paşti, pe dealurile: „Habrul”, „Călugaresc” şi “Galilei”.
S-a crezut multă vreme, datorită asemănării denumirii, că mănăstirea de pe “Habrul”, se afla undeva în Hebron. În anii ’70 a fost identificat aici, locul vechii mănăstiri, s-a reconstituit şi s-a publicat istoria ei.
La 15 aprilie 1990, de Sf. Paşti, credincioşii din Groşi şi Ocoliş, în frunte cu preoţii, au reluat pelerinajul şi rugăciunile pe Habrul, după 30 de ani de interdicţie. S-a hotărât şi reclădirea mănăstirii.
Sprijinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, reînfiinţată în noiembrie 1990, a întâistătătorului ei, PSSa Iustinian Chira, a fost hotărâtoare pentru reînființarea Mănăstirii Habra. PSSa a încredinţat misiunea începerii lucrărilor de construcţie, iniţial a schitului, apoi a mănăstirii, pr. Protopop Ioan Colţan, parohul Groşilor.
În 1992, Primăria comunei Groşi a donat terenul necesar reconstrucţiei mănăstirii.
La 16 februarie 1999, Patriarhia Română aproba înfiinţarea Mănăstirii Habra, ca mănăstire de maici.
La 8 noiembrie 1999, Mănăstirii Habra i se atribuie al doilea hram, al « Sf. Arhangheli MIHAIL ȘI GAVRIL », în memoria lui Mihai Viteazul, la 400 de ani de la intrarea în Alba Iulia, ca principe al Transilvaniei.
Iar la 26 august 2001, se sfinţeşte « Capul lui Mihai Viteazul », monument în bronz (sculptor. Ioan Marchiş), la comemorarea a 400 de ani de la martiriul voievodului român, erou al Bisericii şi al Neamului său.