Grigore a li Ion Opris

* Grigore Lese - doctor in muzica si profesor universitar In 23 octombrie 2003, Grigore Lese a obtinut titlul de Doctor in Muzica cu Summa cum Laudae. Este un doctorat de stilistica traditionala, primul de acest gen, care aduce in atentie probleme legate de terminologie, structura, forma, fizionomia glasului si etica interpretarii muzicii traditionale. Acest titlu rasplateste o munca de cercetare inceputa in 1976. Reporter: Ati afirmat la un moment dat ca noi, oamenii, avem pe pamant doua sanse: credinta si arta. De ce este mai apropiata muzica pe care o interpretati, de credinta sau de arta? Grigore Lese: Eu sper ca ceea ce prezint in spectacolele mele, fie de muzica de ritual („Obarsii”), fie in contexte moderne cum ar fi „Sarea Pamantului” (spectacol de dans contemporan si muzica genuina) sau chiar in formule avangardiste cum sunt piesele inregistrate cu trupa Sistem si prezentate in deschidere la Depeche Mode, este arta. In toate aceste spectacole interpretez muzica taraneasca, nemodificand liniile melodice si textele, incercand printr-o interpretare personalizata sa pun in valoare rafinamentul acestora, iar prin voce sa recreez imaginea satului de odinioara, a spatiului generator. Cantecele mele il invoca pe Dumnezeu cu smerenie si incredere. La inceput, in comunitatile inchise, muzica era puternic ritualizata, functionala. Intotdeauna am incercat sa transmit acest filon puternic spiritualizat. Spre exemplu, melosul horilor in grumaz, nelipsite din nici un spectacol, este asemanator cu cel al cantarilor psalmodiate. Rep.: Ati spus ca daca n-ar canta, omul ar muri. De unde vine aceasta nevoie? G.L.: Asa cum am mai spus, horitul este o rabufnire si totodata o terapie a sufletului pe care taranul si-o aplica singur. Asa se explica faptul ca textele sunt lungi, repetitive, ele nu stau sub tirania sfarsitului. Pentru oamenii locului, ca de altfel si pentru mine, horitul este o necesitate: „Am noroc ca stiu canta/ Ca-mi astampar inima”. Rep.: Ati cantat pe nenumarate scene din tara si strainatate. Unde ati simtit ca muzica dumneavoastra ajunge cel mai usor in sufletele oamenilor? G.L.: Daca in urma cu 25 de ani oamenii radeau in sala cand cantam „in grumaz”, acuma participa cu toata fiinta lor la concertele mele. Din fericire, publicul meu este tanar si crede cu adevarat in demersul meu artistic. In strainatate, dupa fiecare concert am senzatia ca succesul este tot mai mare, asa ca voi cita ultimele tari in care am cantat: Japonia, Germania, Franta. Grava confuzie terminologica Rep.: Ati fost catalogat in multe feluri: interpret, rapsod, cantaret. Care este, de fapt, statutul care considerati ca va reprezinta? G.L.: Grigore Lese este muzician. Am terminat Liceul de Muzica, apoi Academia de Muzica, Facultatea de Interpretare, sectia Fagot. Am cantat Bach, Mozart, Weber … Am ales sa performez stilul taranesc, deoarece - studiind fenomenul - am constatat ca nu este cunoscut si valorificat, riscand sa moara in hotarele satului. Taranii canta nativ, neconstientizand ce canta, iar cei care valorifica scenic muzica taraneasca ignora caracteristicile stilului, transformand-o intr-o muzica folclorizata. Acestia sunt cantaretii de muzica populara. Rapsozii sunt aceia care isi construiesc instrumentele, canta, povestesc, joaca, compun versuri legate de istoria comunitatii, precum cantaretii din Grecia Antica, odinioara, colindau orasele recitand fragmente din poeme epice. Din pacate, la noi, dupa 1945 s-a denaturat sensul cuvintelor „rapsod”, „cantaret de muzica populara”, „interpret”, „ artist”, iar acum constatam o grava confuzie terminologica. In acceptia multora, orice taran care canta este rapsod si orice cantaret de muzica populara este artist. Rep.: Mai credeti ca actele artistice fara valoare sunt la fel de pagubitoare si grave pentru societate ca infractiunile si ca ar trebui pedepsite ca atare? G.L.: Da. Daca ar fi fost sanctionata, intr-un fel sau altul, lipsa de profesionalism din toate domeniile artei, cu siguranta astazi nu am mai asista la aceasta dramatica rasturnarea a scalei valorilor. Cantatul, ca limba materna Rep.: Ati absolvit „institutul de folclor care se cheama Tara Lapusului”. Ce dascali ati avut la acest „institut”? G.L.: Nici unul: a nu se confunda ascultatul cu invatatul! Am cunoscut oameni deosebiti, care mi s-au destainuit. Pe toti i-am amintit in cartea „La obarsii”, care contine linii melodice si texte notate de mine. Cantatul nu se invata, se mosteneste si se transmite, precum limba materna. Eu mostenesc horitul de la strabunica Dochia si de la mama mea, Nastasia lui Pavel din Fanate, iar „zasul din fluier” de la unchesul Gavrila, fratele mamei, cel mai mare fluieras pe care l-am auzit vreodata. Rep.: Cum poate fi oprita degenerarea folclorului? G.L. In primul rand, oferind o alternativa de valorificare scenica. In al doilea rand, printr-o promovare profesionista in mass-media, cel putin pe posturile de radio si televiziune publice. Nu in ultimul rand, consider esentiala inlocuirea functionarilor blazati din institutiile specializate cu conservarea si promovarea actului folcloric cu tineri instruiti, capabili sa aduca un suflu nou si sa promoveze autenticul si bunul gust. Cu riscul de a ma repeta, insist asupra faptului ca muzica traditionala formeaza un patrimoniu, si ca orice patrimoniu, trebuie conservat si expus doar de catre profesionisti. Optiuni si argumente * Cantece de catanie sau corinzi? Corinda. Este straveche, prezinta o impresionanta varietate tematica si melodica, iar metafora este nelipsita din toate textele. * Nicolae Steinhardt sau Mircea Eliade? Nicolae Steinhardt. Am avut norocul sa il cunosc la Rohia. Ulterior, cartile sale mi-au marcat viata. * Paris sau Roma? Paris, pentru ca a deschis drumul spre universalitate multor creatori romani. * Placinte sau sarmale? Prefer placintele din Maramures - au forma solara. * Palinca sau vin? Apa. Palinca si vinul mi-au facut mult rau. Dumnezeu da la nastere fiecarui om o portie de bautura. Eu mi-am terminat-o. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro