Golful cruciaților: ACRA

Victor MIHALCA,
artist fotograf

De fapt, acest golf ce bordurează nordul teri­toriului israelian, golf al cărui capăt sudic este promontoriul muntelui Car­mel, are două denumiri la fel de mult folosite: Haifa sau Acra (Akko).
În sudul golfului se află orașul-port Haifa, cel pomenit în docu­mentele vremii încă din secolul al III-lea î.e.n., iar în nord este un alt port mult mai vechi (din epoca bronzului), Akko (Acra sau Acre după numele sfâtului Saint Jean d’Acre).
În urmă cu mulți ani (poate 30), eu am legat orașul Haifa de existența aici a celui mai important templu Baha’i din lume.
Orașul Haifa este cunoscut și considerat centrul religiei Baha’i – o religie monoteistă apărută în urmă cu 200 de ani.
Mult mai târziu am aflat că Baha’u’lláh, întemeietorul acestei religii, a trăit (1817– 1892) și
s-a stins în Acra, orașul port din nordul golfului, el fiind doar înmormântat la Haifa.
Acra se află pe lista locurilor demne de a fi văzute o dată în viață (din păcate, viața e prea scurtă pentru a vedea toate aceste locuri!), iar dorința mea s-a împlinit când am ajuns pe nisipul Mediteranei la Akko Beach – hotel construit în stil arab și administrat de o familie de arabi.

Akko Beach este un hotel relativ ieftin (puțin peste 100 $), aflat chiar pe plajă și – mai important pentru noi – la doar câțiva kilometri de cetatea pe care o puteam vedea și admira zilnic.
Am hotărât (împreună cu camaradul meu într-ale hoinăritului prin zonă) să străbatem această distanță nu pe plajă așa cum am fi dorit, ci pe șoseaua de pe malul mării, din cauza numeroaselor proprietăți și clădiri guvernamentale (ale ma­rinei), bine (chiar strict) păzite.
Câteva zile la rând, trecerea bruscă de la noapte la zi (la această latitudine răsăritul soarelui durează foarte puțin) ne prindea străbătând în grabă străzile suk-ului (piață arabă), pentru a ajunge la crene­lurile și tunurile de pe meterezele cetății.

Când lumina zilei se năștea din negurile dimineții ce se risipeau, apărea cupola verde a uluitoarei moschei construite de guvernatorul Ahmad Pașha El Djazzar (de ori­gine albaneză sau bosniacă – poreclit „măcelarul” – contemporanii săi știau de ce!), cel care l-a învins pe Napoleon când acesta a asediat Acra timp de 2 luni, în 1799.
Apoi, pe măsură ce ziua creștea, descopeream cu uimire unul dintre cele mai interesante situri arheologice din Orientul Mijlociu – sit comparat de mulți cu Pompeii din Peninsula Italică.
După o curte-grădină luxuriantă, cu ficuși milenari, ajungi la intrarea în orașul subteran construit de cruciați și descoperit în timpul unor săpături din anul 1991, sit aflat în patrimoniul UNESCO din 2001.

În subteran, sub nivelul orașului arab de pe la 1700, se află o cetate unică, o oază de răcoare binecu­vântată după căldura toridă de afară.
Aici descoperi cu uimire – admirabil reconstituit și conservat – un oraș, cu toate facilitățile de la acea vreme (din 1100 – 1300), care a aparținut cruciaților: Ordinul Cavalerilor Ospitalieri deveniți mai târziu Cavalerii de Malta și Ordinul Cavalerilor Templieri.

Străzi subterane cu magazine ce vindeau suveniruri din lut și reci­piente cu apă sfințită pentru pelerini, dormitoare cazone, o biserică, o sală de mese și chiar o închisoare, au fost folosite de cruciați până în 1291 când Acra a fost recucerită de musulmani.
Asediul sângeros al mamelucilor (1291) a pus capăt prezenței cru­ciaților în Acra, unul dintre ultimele orașe stăpânite în Țara Sfântă.
Acra însă nu vă oferă doar atât. Cei care vor avea dorința neabă­tută și privilegiul de a ajunge aici, vor descoperi un port și un oraș fabulos.
Vor gusta priveliștea unică dinspre largul Mediteranei a unui port fortificat, a unei cetăți ce s-a dorit inexpugnabilă, va putea flana printr-o urbe veche do­minată de cafenele, ceainării și mici restaurante un oraș încărcat cu arome orientale, cu biserici și moschei, cu hanuri vechi, piețe și străzi zgomotoase ziua, peste care noaptea se lasă o liniște pașnică tulburată vag și efemer de ritmul valurilor Mediteranei.
Celor ajunși aici le recomand să mai facă un drum scurt până la granița închisă ermetic (la propriu) de zeci de ani cu Libanul, țara vecină din nord.
Acolo, pe promontoriul de la Rosh Ha Niqra, se află celebrele grote săpate de mare în faleza din cretă. Se coboară la ele cu cel mai abrupt teleferic de pe mapamond (60 grade), până la nivelul mării.

Spectacolul este unic. Lumina filtrată prin deschiderile din stânca moale pătrunde iluminând apa mării și rivalizează cu strălucirea grotelor de la Capri – Italia, iar granița ferecată dintre cele două țări popoare vorbește despre dramele Orientului Mij­lociu, un tărâm dominat de cre­dință, intole­ranță și speranță.