Golani. Pierdute vieti

Alexandru. Nenascut. Matei. Geniu, nascut pentru Arhitectura, cu ochi precum tipsia unei flori a soarelui si un tirbuson de suvita carliontata, ce-i hohotea a joaca degetelor sale subtiri. Iubea Piata, se mandrea ca este student golan si era convins ca va schimba lumea. E drept, la 21 de ani, chiar si avand 71 de kilograme, crezi ca poti trage muntii dupa tine. In urma bataii primite in 15 iunie, va constata ca a pierdut cel putin un razboi, degetele mainii sale stangi refuzand sa-l mai asculte vreodata. Dar, parca nici suvita nu mai radea. Azi, undeva prin Chicago, sef al unui departament de arhitectura, bucuros ca sotia sa iubeste si organizeaza seara romaneasca de miercuri. Maria. Sotia unei celebritati a cartierului Crangasi, temutul domn G. Nu avea decat initiala asta, dar era de ajuns, la cat era de mare, te putea bumbaci fie si doar cu mustata. E drept ca in perioada Pietii Universitatii sfarcurile doamnei Maria nu s-au prea bucurat de fioroasa mustata, pentru simplul motiv ca tovarasul securist G. era infiltrat, sarcina de serviciu, printre manifestanti. Ea ii ura, palmele sale s-au inrosit aplaudandu-i pe mineri. Sau mangaindu-i soldurile unui malac, dar asta doar asa, ca secret oftat. Isi aminteste si acum eroismul clipei in care i-a indicat unui miner ciudat, cu mutra de pudel, locul in care se ascundea un amarat de balai, sigur ceva filfizon. Azi, emigrata, divortata, invitata de o verisoara la fastuoasa seara romaneasca organizata in marele oras american de un roman tanar, cam trist, poate din cauza mainii sale stangi, paralizate. Balaiul. N-o sa stim prea multe despre el, in afara unei memorii sacadate ce-l vede carand apa, citind dintr-o Biblie cu margini scorojite, imbarbatand lumea. Unii au spus, mai apoi, ca era student, de undeva de prin Moldova, dar renuntase la Facultate cu putin inainte de deschiderea Balconului. Se spala la cismeaua unei doamne care parea ca se imbata de la mirosul bujorilor din curte si fugea repede inapoi, oamenii libertatii lui erau dincolo. Dupa retragerea studentilor din Piata se va transforma intr-o pendula trista, incercand sa duca mirosul florilor intr-o lume muribunda. De altfel, baguia despre Hristos si bujori atunci cand bata unui miner ciudat, cu mutra de pudel, avea sa-i transforme capul intr-o tocanita de sange, schije de os si alburiul creierului. Azi il veti gasi doar daca veti cauta un bujor la mormantul vegheat de o cruce pe care scrie „Necunoscut”. Onofrei. Iar daca toti colegii lui erau „Baros”, „Mamutu’” sau „Dibla”, el era pur si simplu „Pudel”, pentru ca asa se si angajase, ajutorul de maistru imprastiindu-se de ras cand il vazu prima data. De cand jurase sa nu mai bea alcool trecut prin paine devenise alt om, iar Mamutu’ propusese chiar sa i se schimbe porecla in „Intelectualu’”, dar maraitul lui Baros si inclestarea pumnilor sai au sfarsit academica discutie. In 13 iunie, haituit de ura, avea sa-i urmeze la Bucuresti, chiar daca nu-si dorea sa respecte intelegerea de a manca inima de „golan, legionar, drogat”. Dibla, mai orientat, dupa 3 violuri, avea sa li se laude ca devenise casnic, aplecandu-se si asupra unor sani cam neglijati de un sot securist din Crangasi. Onofrei nu se prea lauda cu nimic, doar ca voma cand cineva pomeni de mancare, avea pe suflet o balaie tocanita de sange. Se va refugia in bautura, mutandu-se ca paznic in Bucuresti. Azi, mai povestim despre el doar eu si fotograful venit sa imortalizeze, acum 5 ani, o Biblie cu margini scorojite ce-i cazuse din buzunar si capul sau prins sub roata masinii unei femei ce hohotea jurand ca nu e beata, ci doar imbatata de mirosul bujorilor din curtea sa... Alexandru. 14 ani, in septembrie. Luni, 13 iunie, voi incerca sa opresc zgomotul asurzitor al rolelor sale ce sfasie asfaltul unei tari triste, povestindu-i, la un suc, despre Piata Universitatii. „De ce plangi, tati?”