Giordano Bruno, un „eretic” de geniu

Născut în 1548, la Nola, lângă Neapole, Giordano Bruno a fost unul dintre cei mai mari umanişti italieni din epoca Renaşterii. Deşi călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. Inchiziţia l-a condamnat şi ars pe rug la 17 februarie 1600, la Roma. 

Despre copilăria lui Giordano Bruno şi educaţia pe care a primit-o în familie există foarte puţine date. Se ştie că s-a născut în 1548, la Nola, lângă Neapole, şi a primit la botez numele de Filippo; pe cel de Giordano l-a luat la intrarea sa în ordinul călugăresc al dominicanilor. În unele scrieri târzii, şi-a dat el însuşi numele de Filoteo. Nu se ştie prea bine ce situaţie socială avea familia sa. După unii, tatăl său ar fi fost un „om de arme” cunoscut şi ar fi aparţinut micii aristocraţii locale. Alţii, însă, i-au considerat originea cu totul plebeiană, fiind fiul unui croitor şi al unei spălătorese.

Situaţia materială precară l-a obligat să-şi facă studiile într-o mănăstire dominicană de lângă Neapole. A intrat în San Domenico Maggiore în 1565. Acolo a petrecut, într-o linişte relativă, şapte ani, în cursul cărora s-a consacrat, cu o pornire pasionată care i-a uimit pe profesorii săi, studiilor teologice şi filozofice. Cu privire la studiile teologice a început să aibă, de la o vreme, îndoieli, ce luau proporţii din ce în ce mai mari. Două erau marile lui îndoieli: nu credea că un preot putea transforma, prin binecuvântarea dată în taina altarului, pâinea şi vinul în carnea şi sângele lui Isus, pentru că i se părea greu de admis că o substanţă materială se poate transforma într-una spirituală cum era cea a divinităţii, şi nu credea în „imaculata concepţie”.

Din cauza atitudinii sale neortodoxe, destul de curând a început să fie bănuit de erezie. „Fratele” Giordano a început a fi privit tot mai rău de profesorii săi mai întâi, apoi de autorităţile superioare ale ordinului călugăresc din care făcea parte. Cu toate acestea, în 1572, a fost hirotonisit preot, fiind trimis în acelaşi an înapoi la mănăstirea din Neapole ca să-şi continue studiile teologice.

În iulie 1575, Giordano Bruno şi-a definitivat studiile, dar a devenit din ce în ce mai circumspect în faţa subtilităţilor teologice. Şi-a permis să citească două comentarii interzise ale lui Erasmus şi a vorbit liber despre erezia ariană, care nega divinitatea lui Isus. În consecinţă, a fost acuzat de erezie, împotriva lui pregătindu-se un proces condus de mai-marele regional al ordinului.

Când a simţit că era ameninţat să fie deferit tribunalului Inchiziţiei, pentru „heterodoxie”, dacă nu chiar pentru „erezie”, fratele Giordano a fugit la Roma, în februarie 1576, unde credea că, în vălmăşagul de feţe bisericeşti din marele centru ecleziastic, ar fi putut trece mai uşor neobservat. Acolo a fost acuzat pe nedrept de crimă. A început astfel un al doilea proces de excomunicare, motiv pentru care, în aprilie 1576 a fugit iar. Giordano Bruno a abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, a ajuns la Geneva în 1578, câştigându-şi existenţa din corectura de carte şi dând lecţii de gramatică unor copii şi de astronomie unor nobili. S-a convertit apoi la calvinism, dar, după ce a publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica reformată era cel puţin la fel de intolerantă ca şi cea catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi reabilitat şi, în sfârşit, i s-a permis să părăsească oraşul.

A ajuns la Veneţia, unde a scris, spre a obţine un mic câştig din vânzarea ei, o lucrare populară „despre semnele timpului”, lucrare care nu s-a păstrat. A mai trecut prin Padova, Brescia, unde a îmbrăcat din nou haina monahală, Milano şi Chambéry. S-a stabilit apoi în Franţa, mai întâi la Toulouse, unde a încercat în zadar să primească o absolvire din partea Bisericii romano-catolice, după care, în 1581, a ajuns la Paris, loc unde a găsit mediul propice pentru a studia şi a preda. Bruno i-a cerut rectorului universităţii pariziene autorizaţia să ţină un curs liber de filozofie, autorizaţie care i-a fost acordată, cursul având un mare succes. Studenţii îl ascultau nu numai cu interes şi cu plăcere, dar şi cu un entuziasm ce se manifesta uneori zgomotos.

Giordano Bruno ar fi putut ajunge profesor titular al universităţii şi ar fi putut pune capăt vieţii sale rătăcitoare, dar s-a ridicat împotriva lui obiecţia că nu era „drept-credincios”. Faptul că petrecuse câtva timp la Geneva îl expusese bănuielii că avea simpatii pentru protestanţi, bănuială pe care o agrava, într-un înţeles şi mai rău, lipsa lui regulată de la slujba religioasă ce se făcea, în fiecare duminică, în biserica de la Sorbona, şi la care luau parte toţi profesorii universităţii.

La Paris a început Giordano Bruno seria publicaţiilor sale. În 1582, savantul a publicat trei lucrări de mnemotehnică, în care explora noi mijloace de a obţine o cunoaştere intimă a realităţii. A publicat şi o comedie în italiană, „Lumânărarul”, care, prin intermediul prezentării foarte vii a societăţii napolitane contemporane lui, constituia un protest împotriva corupţiei morale şi sociale din timpul său.

Neastâmpărul sufletesc, dorinţa de a vedea alte ţări şi de a lua contact cu alţi oameni, spre a-şi îmbogăţi cunoştinţele, l-au făcut pe Giordano Bruno să plece din Paris, după abia un an. În primăvara lui 1583, a ajuns la Londra, ducând cu el o scrisoare de recomandare din partea regelui Franţei către ambasadorul său din Anglia, Michel de Castelnau. Bruno s-a simţit atras de Oxford, unde, în timpul verii, a ţinut o serie de prelegeri în care expunea teoriile coperniciene. Împotriva reprezentanţilor Universităţii din Oxford, Giordano Bruno a susţinut doctrina heliocentrică, cu toate consecinţele ei, fapt pentru care şi-a atras ostilitatea multor profesori englezi.

În februarie 1584 a fost invitat să discute teoria despre mişcarea Pământului cu câţiva doctori de la Oxford, însă discuţia a degenerat în ceartă. După câteva zile de la acest incident, a început să scrie „dialogurile italiene”, prima expunere sistematică a filozofiei sale. A scris trei dialoguri cosmologice, referitoare la teoria despre Univers, şi trei morale.

În „Cina din Miercurea Cenuşii”, nu numai că a reafirmat realitatea teoriei heliocentrice, dar a şi sugerat că Universul este infinit, compus din nenumărate lumi asemănătoare cu cele din sistemul solar. În acelaşi dialog, a anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinând că ar trebui să urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.

În 1586, Giordano Bruno s-a întors la Paris, împreună cu ambasadorul francez de la Londra. Nemulţumit de modul cum fuseseră primite ideile sale cosmologice la Univeristatea din Oxford, şi sperând să găsească o atmosferă mai prielnică la Universitatea din Paris, a cerut autorizaţia de a provoca o discuţie pe aceste teme. În loc să dea dovadă de prudenţă, savantul a intrat în conflict cu somităţile ştiinţifice pariziene, ironizându-le, şi a cutezat să-l atace public pe Aristotel. Renegat din nou, a fost obligat să părăsească Parisul.

A plecat în Germania, unde a rătăcit de la un oraş universitar la altul, ţinând prelegeri şi publicând diferite lucrări minore împotriva filozofilor şi matematicienilor contemporani, în care şi-a expus concepţia despre religie. În ianuarie 1589, la Helmstedt, a fost excomunicat de Biserica luterană. Pentru a-şi publica o serie de lucrări de magie a naturii, matematică şi poezie, în 1590 s-a dus la Frankfurt pe Main, dar senatul oraşului i-a respins cererea de rezidenţă.

În 1591, Giordano Bruno se afla la Veneţia, unde a fost denunţat ca eretic, arestat şi judecat. El s-a apărat, recunoscând că a făcut greşeli teologice minore, dar punând în evidenţă caracterul mai degrabă filozofic decât teologic al doctrinei sale. Procesul părea că intrase pe un făgaş favorabil lui Bruno, dar Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea lui, la sfârşitul lunii ianuarie 1593 savantul fiind întemniţat în Roma. Procesul de la Roma a durat şapte ani. La început, Bruno s-a apărat ca şi la Veneţia, negând orice interes pentru problemele teologice şi reafirmând caracterul filozofic ale speculaţiilor sale. Apoi a făcut o încercare disperată de a demonstra că teoriile sale nu erau incompatibile cu concepţia creştină despre Dumnezeu şi creaţie. Inchizitorii i-au respins însă toate argumentele.

În cele din urmă, savantul a declarat că nu are nimic de retractat şi că nici măcar nu ştia ce vroiau acuzatorii săi să retracteze. Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit şi eretic încăpăţânat. Sentinţa i-a fost citită oficial, pe 8 februarie 1600. Peste nouă zile, la 17 februarie 1600, a fost dus la Campo de Fiori cu un căluş în gură şi ars de viu.

Giordano Bruno a rămas în istorie ca filozof, astronom, matematician şi ocultist în acelaşi timp, teoriile sale anticipând ştiinţa modernă. Cele mai importante teorii ale lui Bruno sunt considerate teoria universului infinit şi teoria multiplicităţii lumilor, prin care el respingea astronomia tradiţională geocentrică şi, intuitiv, depăşea şi teoria heliocentrică a lui Copernic, potrivit căreia universul era finit.

„Debitul oratoric al italianului plin de temperament era uşor şi abundent, viu şi colorat; frazele latine îi erau nu numai corecte şi clare, dar şi elegante; iar inflexiunile glasului său muzical şi gesturile sale plastice subliniau, punându-le în evidenţă, părţile mai importante ale materiilor ce trata. Infăţişarea fizică a persoanei sale impresiona, de asemenea, după mărturisile unora din ascultătorii săi (...). Blândeţea melancolică a figurii sale contrasta cu fermitatea, nu arareori aspră şi câteodată ironică, a părerilor pe care le formula; slăbiciunea corpului său delicat, ce părea adesea suferind, contrasta cu energia plină de avânt şi cu pasiunea nestăpânită ce-i însufleţeau cuvântările. Deferenţa, în sfârşit, pe care o arăta auditoriului său, contribuia de asemenea la simpatia cu care era primit; când apărea pe catedră, se înclina, cu un zâmbet binevoitor, dar ceremonios, în faţa tinerilor ce se îmbulzeau în juru-i, şi nu se aşeza, grav şi pedant, ca ceilalţi profesori, pe fotoliul ce îi sta la dispoziţie, ci sta în picioare, tot timpul cât vorbea.”