Ghidu’ băimăreanului la New York / Baia York (V)

Bună dimineaţa! Este duminică şi sunt pregătit de ultima zi de conferinţă. De această dată nu am nici un plan, nici o hartă şi nici un indiciu în agendă despre unde şi ce trebuie să fac. Ca să fac dimineaţa mai interesantă, merg pe alt drum spre sediul ONU. Am sperat să transform drumul într-o altă întâmplare, dar nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun, cu excepţia showurilor din subteran care continuau să mă fascineze.

La finalul conferinţei, ajungem din nou în acea sală de neuitat, unde am asistat la diverse discursuri alături de nişte oameni cu adevărat speciali. Tot evenimentul se lungeşte până spre seară, când suntem invitaţi la o petrecere pe acoperişul unei clădiri. Suna interesant. Dau o fugă înapoi la apartament să mă dichisesc şi să revin la ajutorul meu de nădejde pentru a afla încotro trebuie să o iau. Deja mă plimbam cu metroul ca şi cum îl ştiam de o viaţă, nici înghesuiala şi nici schimbările din program nu mă puteau opri. În schimb, străzile erau un labirint. Mă întorceam pe loc de cel puţin 2 ori şi nici atunci nu eram sigur că merg corect.

După ce înconjor un zgârie-nori ajung la 230 Fifth. Un bodyguard destul de plictisit îmi cere un ID pentru a se asigura că am peste 21 de ani. Zâmbeşte şi mă îndrumă spre lift. Nu mă aşteptam la un bar în vârf de bloc, înconjurat de New York în plina lui splendoare de noapte. Întârziasem puţin din motive obiective, aşa că nu eram la curent cu tot ce oferă localul. În primele secunde toţi îmi spun că există un balcon imens în aer liber.  O iau la fugă şi,  când deschid uşile, mi se opreşte răsuflarea pentru o secundă. Cel mai probabil a fost din cauza frigului şi a vântului.

Tremuram din toate încheieturile însă nu puteam rata un photoshoot. Balconul era intr-adevăr imens, înconjurat de blocuri cel puţin la fel de înalte. La a doua ieşire am aflat că se oferă halate groase şi călduroase pentru doritori, însă era prea târziu, frigul era în oase şi alcoolul în sânge. Cel mai neaşteptat lucru din acea seară a fost ninsoarea care a început să cadă de nicăieri. Nu că mă supăram, oferea un aer şi mai spectaculos acelei nopţi, plus că dintr-un motiv îmi aducea aminte de „Singur acasă”.

Pornim spre casă, încetişor, pe frig şi zăpadă, singuri pe peron, într-o linişte care emana oboseală, însă rămânem înţeleşi că ne vedem următoarea zi pentru a vedea Statuia Libertăţii. Nu m-am sinchisit să mă uit în noaptea aceea pe geam… patul mă aştepta în linişte.

Următoarea zi, luni, Statuia Libertăţii. Aveam un scop, aşa că pornesc Google Maps şi îmi desenez traseul pe hârtie. Lucrurile s-au desfăşurat diferit în acea zi, ne-am întâlnit târziu şi nici nu am luat în calcul faptul că în drumul nostru spre statuie vom fi atraşi de alte locuri. În aceeaşi direcţie se afla Wall Street-ul, imposibil de ratat, cu taurul lui impresionant. Până să ne dăm noi seama de unde cumpărăm bilete pentru statuie, aflăm că ultimul ferry pentru insuliţă a plecat şi să revenim mâine. Aşa că regândim itinerariul.

O luăm încet spre o altă destinaţie. Rockefeller Center e o piaţetă plină de magazine, un patinoar şi o clădire imensă în mijloc. Ştim că în vârful acesteia se află un bar, la etajul 70, unde avem acces dacă consumăm ceva. Intrăm cu curaj, lăsam hainele şi bagajele de turist la garderobă şi suntem poftiţi în lift. Se deschide un loc foarte exclusivist, unde în mod obişnuit nu am avea ce să căutăm. Însă mulţimea de turişti care se înghesuiau printre mese pentru un unghi mai bun ne face să ne simţim mai confortabil. Am ieşit pe balcon. O notă mentală şi un reproş… „îmbracă-te mai gros”… Nu mai conta. Eram în vârful New York-ului, pe care îl cucerisem fără prea mult efort, ci cu liftul. Multe poze, multe cugetări şi gânduri. Mai târziu decidem că este momentul să mergem mai departe.

Este cazul să mâncăm. Şi ce poate fi mai autentic decât o pizza?! Se zice că pizza new-yorkeză este cea mai bună pizza din lume şi, să verificăm dacă e un mit, mergem la presupusa cea mai bună pizzerie din oraş, Juliana’s. Se află sub podul Brooklyn, iar la 50 de metri e Grimaldi’s, prim competitor în ale artelor pizzei din oraş, dar cu acelaşi patron.

Localul a fost plin. Nimic senzaţional, nimic mare, nimic care să îţi confirme faptul că într-adevăr ai găsit locul potrivit. În momentul în care a sosit pizza, o imensitate făcută în cuptor, cu blatul subţire, crocant şi puţine ingrediente, totul a devenit senzaţional. Am găsit cu adevărat cea mai bună pizzerie. Părea a fi un restaurant de familie, unde puteai bea o bere la bar în timp ce priveai bucătarii în acţiune. Acel local mi-a atins o coardă sensibilă şi ajung să îl recomand la mii de kilometri depărtare. Nimic extravagant, nimic exagerat, dar pizza aceea simplă avea gustul pasiunii.