Ghidu’ băimăreanului la New York / Baia York (III)

Am deschis ochii. Realizez că m-am trezit prea devreme şi mai este până mă întâlnesc cu restul grupului. Îmi pregătesc lucrurile pentru a ieşi din casă şi mă uit în portofel, pentru a mă asigura că am tot ce-mi trebuie. O cartelă galbenă s-ar uita înapoi la mine dacă ar putea şi m-ar întreba cât de bine stau cu memoria. Realizez că acea privire imaginară şi sfidătoare vine de la o cartelă de metrou de care uitasem complet după spectacolele la care am asistat cu o seară înainte. Tot în acea seară a fost şi prima mea interacţiune cu un metrou, fapt care a trecut neobservat.

De luat aminte. Dacă vă petreceţi mai mult timp în New York, cumpăraţi un Metro Card. O călătorie costă un pic peste doi dolari, însă 31 de dolari vă scuteşte de o grijă timp de 7 zile şi chiar cred că am economisit bani serioşi învârtindu-mă dintr-o parte în alta (după experimentul taxi).

Din obişnuinţă, dar şi din nevoia mea de a şti unde merg, pornesc laptopul. Bunul meu prieten Google Maps era la un Enter distanţă de a-mi spune cum să ajung la Brooklyn Bridge, cu metroul, când îmi dau seama că am întârziat. M-am hotărât să dau vina pe schimbul de priviri dintre mine şi cartelă şi o iau uşor la pas.

5 minute mai târziu am ajuns la gura de metrou pentru linia L, loc de întâlnire pentru acea zi. Metroul L leagă Brooklynul de Manhattan şi trei staţii mai târziu mă lăsa în buricul târgului. Din păcate, în timpul primei călătorii eram prea obosit pentru a fi atent la mersul metroului, dar am fost hotărât să învăţ. Am fost un elev model, până am coborât şi am dat ochii cu o altă lume. O lume a show-ului de stradă. Într-un colţ se cânta jazz, într-altul doi toboşari se întreceau în bătăi, iar într-un alt colţ un om singur şi cu prea multe instrumente făcea cât o întreagă formaţie. Eram deja pierdut, dar din fericire era o zi petrecută alături de grup, aşa că m-am lăsat dus de val şi auto-educat în secretele labirintului subteran new-yorkez de acasă. După nu foarte mult timp a început să îmi placă metroul. Moţăiam, povesteam, citeam, mâncam. De ce am dat bani pe cazare? Ieşim la suprafaţă, ne acomodăm ochii şi zărim începutul podului.

În acel moment am înţeles cum funcţionează şi trecerile de pietoni. De exemplu, alb – treci, roşu – vine maşină, treci. Este un lucru care se practică în tot oraşul. După primele secunde realizezi că eşti singurul fraier care stă şi se asigură la semafor.

Facem o buclă, ne luăm după indicatorul pentru pietoni şi suntem pe un pod imens, deasupra maşinilor. Înghesuială, turişti, biciclişti, însă priveliştea salvează momentul.

În dreapta, între blocuri zăresc un alt pod, iar în stanga, în depărtare Statuia Libertăţii. Poze pentru bunici, mămici, şi viitori nepoţi. Pentru atunci când voi suferi de prea multă bătrâneţe şi va trebui să scot un stick cu poze şi să mă laud. După o lungă şedinţă foto, coborâm şi hotărâm că este un moment bun să vizităm un muzeu.

Am ajuns la American Museum of Natural History, nu pentru că ne era în drum, ci pentru că… e democraţie. Pentru viitori vizitatori, preţul care este afişat la intrare este un preţ sugerat, însă biletul este sub formă de „cât poţi atâta dai”, neavând un preţ fix obligatoriu. Această imensitate de muzeu are propria aplicaţie, care se instalează gratuit şi te îndrumă la obiectivele care te interesează. Un fel de Google Maps doar în interiorul muzeului. Am început cu spaţiu, unde am trăit din plin anumite realităţi ale vieţii, asta după un scurt video despre cum s-a creat universul.

După aceste scurte, dar triste realizări, am decis că este cazul să dau o fugă la animale. Acestea erau împăiate şi probabil aveam şansa să le văd în viaţă prin Maramu’. Decid că este cazul să caut ceva spectaculos şi de care copilul din mine are nevoie. Dinozauri!

T-Rex! Instalez aplicaţia şi o las să mă îndrume până când ajung să fiu întâmpinat de nişte lighioane gigantice. Las telefonul jos, încet, îmi aduc aminte că nu am voie să fac mişcări bruşte. Săracii de ei, nu se puteau năpusti pe mine. Pe nimeni, de fapt, de milioane de ani, aşa că am profitat de oportunitate să nu îmi arăt frica. Mă plimb de colo-colo şi copilul din mine ţopăie de fericire.

Încep să realizez oboseala, dar datorită filmului Night at the Museum, care a fost filmat în interiorul acestui muzeu, ajung la concluzia că cel puţin un lucru ar trebui să mai văd. Balena Albastră în mărime naturală. Setez aplicaţia, care mă duce la un gigant atârnat de perete, bulbuc ochii şi cobor scările pentru a privi şi mai uimit creatura.

Părăsim muzeul, iar oboseala şi foamea lovesc puternic. Oprim la o pizza, diferită de cum o ştiam, dar gustoasă. În drum spre casă ne oprim pentru 17 poze la Flatiron Building, acea clădire triunghiulară de la intersecţia 5th cu Broadway.