Ghidu’ băimăreanului la New York / Baia York (II)

Am deschis ochii, realizez că ăsta va fi patul meu pentru următoarele două săptămâni şi că e confortabil. Mai arunc un ochi pe geam, nimic spectaculos. Din obişnuinţă deschid laptopul şi îmi aduc aminte că am un plan pentru acea zi. Să verific cartierul, să aflu ce am în zonă şi de unde pot să mă aprovizionez.

Google Maps este cel mai bun prieten al turistului cu acces la internet. Stabiliţi-vă de acasă punctele pe care doriţi să le vizitaţi şi salvaţi-le. Când veţi ajunge la destinaţie vă veţi adapta programului şi traseul îl veţi face din mers, dar măcar punctele importante pentru dumneavoastră vor rămâne pe hartă.

Încep cu un local pentru a lua micul dejun. Ce poate fi mai autentic decât gogoşile? Merg în faţă, fac dreapta. M-am pierdut, trebuia să fac stânga şi desigur că cele 50% nu erau alături de mine. Îmi corectez sensul de mers şi după vreo 15 minute de mers se iveşte gogoşeria, Dun-Well Doughnuts. Am privit fel de fel de gogoşi, glazurate, pudrate, umplute, însă am cumpărat doar două, o cafea şi o limonadă cu lavandă.

Mă uit în jur, trei tipi stăteau la o poveste şi croşetau. M-am gândit că ar fi tare să vin acasă cu o nouă deprindere, îi priveam şi a fost primul moment când am realizat un lucru despre americani. Poţi să faci ce vrei, cât timp nu deranjează pe cei din jur! Nimeni nu te va privi de două ori, nimeni nu te va judeca pentru hobby-urile tale. Nu ştiu exact ce croşetau, dar acum cu burta plină am hotărât că îmi pot continua traseul.

Nu aveam niciun fel de program până mai spre seară aşa că m-am hotărât să îmi continui drumul pentru a ajunge la East River. Mă opream la fiecare vitrină care îmi atrăgea privirea şi îmi făceam o notiţă mentală pe unde ar trebui să mă întorc pentru viitoare cumpărături. Am intrat într-un magazin de antichităţi. Atunci îşi pregătea marfa şi primul lucru de care m-am lovit a fost un gât. Arunc o privire mai sus şi un cap de girafă mă privea de sus. „Mă scuzaţi, pot să fotografiez girafa”? Din păcate proprietarul nu era sigur de provenienţa acesteia şi era convins că îi va aduce ghinion, însă lucrurile cred că erau mai gri decât atât. Nu am insistat şi, în schimb, am primit o carte de vizită.

În drumul meu încet cu aparatul la ochi m-am lovit de papuci atârnaţi şi de graffiti-uri cu adevărat deosebite. Dintre blocuri se iveşte un pod care leagă Brooklyn de Manhattan, Williamsburg Bridge, care nu avea cum să nu mă ducă la East River. După nici alte două minute, râul neinteresat de prezenţa mea continua să despartă Manhattanul de pe cealaltă parte. Pauză – fixez privirea şi încerc să descopăr ce clădiri cunosc – toate parcă mă aşteaptă.

Mă întorc pe acelaşi drum acasă. Mă aşteaptă un spectacol pe Broadway şi trebuie să mă pregătesc. Nu m-am gândit o clipă la bilete. Ajuns acasă, pregătit, aranjat. Biletele? În bagaj. Bagajul? Nu a ajuns. Rezervările s-au făcut online şi confirmarea o găsesc pe e-mail aşa că următoarea misiune este să găsesc o imprimantă. Google Maps o găseşte pentru mine la 15 minute de mers aşa că o iau la fugă. După o perioasă de aşteptare îmi vine rândul, îi explic domnului de la ghişeu şi mă îndrumă la un calculator, care, din motive de securitate refuză să îmi deschidă emailul. Sunt deja în întârziere, pregătesc memory stick-ul, primesc rezervările şi îl rog pe domnul de la ghişeu să mă îndrume spre Times Square, loc de întâlnire pentru a merge la musical. Îmi recomandă metroul, îmi explică ce trebuie să fac, unde trebuie să schimb şi câte staţii am de mers.

Prea complicat, nu am timp să mă prind cum funcţionează metroul newyorkez, aşa că am luat o decizie mai costisitoare din toate punctele de vedere. Ies în stradă şi ridic o mână, iar în secunda următoare de nicăieri s-a teleportat o maşină galbenă şi primitoare. Mă caţăr în spate, iar la volan un indian cu accent puternic care vrea să ştie încotro. „Times Square şi vă rog să ajungem în cel mai scurt timp”.

Şoferul cu accent puternic a pornit într-o direcţie care eu speram să fie cea bună, deoarece a trebuit să îi mai explic de două ori unde anume doresc să ajung. Nu părea grăbit, mă gândeam că am zis ceva greşit şi la semafor şi-a scos un bol cu mâncare. Probabil păream panicat şi o fi avut şi el o zi care merita îmbunătăţită, aşa că m-a luat la întrebări despre ţara mea de provenienţă, nivelul de trai şi avuţia pe care o deţin. După prea mult timp şi bani (40$, cu bacşiş) am ajuns la destinaţie şi la concluzia că trebuie să evit taxiurile în zilele care urmează.

Fix în momentul oportun începe şi prima ploaie, iar eu alergam de nebun prin Times Square pentru a găsi locul de întâlnire, unde trebuie să recunosc că am întârziat câteva secunde. Ne-am găsit locurile în sală şi am povestit despre cum trecuse prima zi în New York. Am fost puţin sceptic în ceea ce priveşte musical-ul dar am hotărât că un astfel de spectacol pe Broadway nu urmăresc în fiecare zi şi m-am înşelat amarnic. Wicked a fost piesa pe care am urmărit-o şi care m-a făcut să savurez fiecare moment, cu actori deosebiţi, orchestră senzaţională şi recuzită fenomenală. Aceştia au pus în scenă o variantă a Vrăjitorului din Oz înainte de sosirea lui Dorothy, din perspectiva vrăjitoarei, nu atât de malefice pe cât îmi aduc eu aminte.

După spectacol, nu am putut refuza un al doilea, cel de lumini, care se desfăşura în jurul nostru şi care se numeşte Times Square. Am ajuns acasă, cu metroul de această dată. Privesc pe geam, nimic schimbat, aşa că mă pun în pat şi mă gândesc la aventurile zilei şi la câte vor mai urma…