Genocidul din Rwanda sau „nazismul tropical”

Termenul de „genocidul din Rwanda” desemnează masacrarea a aproximativ 800 de mii până la un milion de etnici tutsi şi etnici hutu moderaţi. Aceste crime au fost săvârşite într-o perioadă de aproximativ o sută de zile, din 6 aprilie 1994 până la mijlocul lunii iulie a aceluiaşi an, de către două miliţii hutu, Interahamwe şi Impuzymugambi, în urma revoluţiei populaţiei hutu, împotriva etniei tutsi. Masacrarea etnicilor tutsi s-a declanşat după ce, la 6 aprilie 1994, avionul în care se afla preşedintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana, şi preşedintele Burundi-ului, ambii etnici hutu, s-a prăbuşit în condiţii neelucidate, lângă capitala Kigali.

Rwanda este o ţară mică din centrul Africii, cu o suprafaţă apropiată de cea a Belgiei. Rwanda reprezintă un colţ de paradis din regiunea Marilor Lacuri, motiv pentru care a fost numită şi „ţara celor o mie de coline”. Populaţia Rwandei, de aproximativ 11 milioane de locuitori, face din aceasta statul african cu cea mai mare densitate a populaţiei. Aceasta este compusă din trei etnii: hutu, tutsi şi twa, aceasta din urmă reprezentând un procent foarte mic, de sub 1%. Etnicii hutu sunt cei mai numeroşi, reprezentând aproximativ 84% din populaţie, restul de 15% fiind formaţi din etnicii tutsi. O politică etnicistă a unui regim dictatorial a generat în această ţară ultimul genocid al secolului al XX-lea. Fenomenul a beneficiat de un indubitabil determinism istoric.

Deşi vorbesc aceeaşi limbă, împart acelaşi pământ şi respectă aceleaşi tradiţii, conflictul etnic dintre hutu şi tutsi nu reprezintă ceva nou. Au existat mereu dezacorduri între majoritarii hutu şi minoritarii tutsi, animozitatea dintre aceştia crescând foarte mult în perioada colonială. Coloniştii belgieni au considerat etnia tutsi ca fiind superioară celorlalte două, dându-le acestora slujbe mai bune şi asigurându-le o educaţie mai avansată. Acţiunea din 1935 prin care autorităţile belgiene au introdus cărţi de identitate care clasificau populaţia în hutu, tutsi şi twa nu a făcut decât să alimenteze conflictul etnic existent.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Belgia a continuat să conducă Rwanda cu mandat din partea ONU, dar a renunţat la susţinerea oferită etnicilor tutsi. În anii ce au urmat a avut loc o serie de conflicte ce au culminat în 1959 cu uciderea de către etnici hutu a 20.000 de etnici tutsi şi cu fuga din ţară a altor câteva zeci de mii, care s-au refugiat în statele vecine.

Belgia a intervenit pentru a stopa conflictele şi a acordat Rwandei independenţa în 1962. În anul 1973 puterea a fost preluată de Juvenal Habyarimana, etnic hutu, care a devenit preşedinte şi care a încercat o serie de reforme continuând o politică de discriminare pro-hutu. Însă, în afara graniţelor, refugiaţii tutsi au format Frontul Patriotic din Rwanda (RPF), condus de Paul Kagame, care în 1990 a invadat Rwanda, dând naştere unui război civil. Beneficiind de ajutorul Franţei şi a fostei republici Zair, forţele guvernamentale au reuşit să ţină piept invaziei. După aproape doi ani şi jumătate de război, în care niciuna dintre părţi nu a reuşit o victorie clară, au început o serie de întâlniri pentru încetarea ostilităţilor şi pentru semnarea unui tratat de pace.

La 6 aprilie 1994, ora 20:30, avionul în care se afla preşedintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana, şi preşedintele Burundi-ului, ambii etnici hutu, s-a prăbuşit în condiţii neelucidate, lângă capitala Kigali. Aparatul, un Falcon-50 (oferit şi pilotat de francezi), a fost lovit de două rachete sol-aer, de provenienţă rusească, şi s-a prăbuşit, cuprins de flăcări, chiar în parcul reşedinţei şefului statului. La bordul avionului se aflau în total zece personalităţi oficiale din Rwanda şi Burundi, care participaseră la un summit regional desfăşurat la Arusha.

În atentat şi-au pierdut viaţa preşedintele Juvenal Habyarimana, în vârstă de 57 de ani, cumnatul său, ministrul E. Sagatwa, şi generalul Deogratias Nsabimana, şeful Statului Major al armatei. De asemenea, a fost ucis şi Cyprien Ntaryamira, în vârstă de 38 de ani, instalat de numai trei luni ca preşedinte al Republicii Burundi. Acesta era însoţit de doi miniştri, morţi şi ei în cadrul atentatului. Nu a existat nici un supravieţuitor.

Deşi s-au scurs mai bine de două decenii de la eveniment, tot nu se cunoaşte cu certitudine cine a doborât avionul prezidenţial rwandez. La început s-a susţinut că rachetele sol-aer proveneau din arsenalul armatei. Mai nou, câştigă ideea că atentatul a fost organizat de rebelii tutsi din FPR. O anchetă desfăşurată în Rusia, în anul 2000, a probat că „cele două rachete făceau parte dintr-o comandă de 40 de unităţi de tip SA 16 Igla, livrate Ugandei. Se ştie că Uganda era cel mai ferm aliat al FPR.
Preşedintele Habyarimana fusese un etnic hutu care condusese un regim autoritar, regim ce a exclus orice etnic tutsi din aparatul de stat. Extremiştii hutu au profitat la maximum de moartea preşedintelui şi i-au învinuit pe tutsi de asasinarea acestuia. Această acuzaţie a dezlănţuit o ură atavică, veche de secole. 

A doua zi după atentat, de dimineaţă, a început infernul: o vânătoare, la scară naţională, a populaţiei tutsi. Început în capitala Kigali de către bande înarmate de extremişti hutu, genocidul s-a răspândit rapid în întreaga ţară, cu o violenţă şi o ură nebănuite de nimeni din afara graniţelor rwandeze. Oamenii au fost incitaţi de autorităţile locale şi de guvernul compus din etnici hutu, ca fiecare să hărţuiască, să mutileze şi să ucidă orice minoritar întâlnit.

Uciderile au început în capitala Kigali, odată cu apariţia pe străzi a miliţiilor tribale Interahamwe („Cei ce ucid dintr-o lovitură”, într-o traducere aproximativă), compuse din tineri hutu antrenaţi şi susţinuţi de armată. Interahamwe au început masacrul prin blocarea tuturor drumurilor şi şoselelor, astfel încât să nu scape nimeni. După aceea au început să intre în casele tuturor locuitorilor capitalei şi să verifice cardurile de identitate ale tuturor. Cei care au avut ghinionul să fie tutsi au fost torturaţi şi ucişi. Majoritatea au fost executaţi cu topoare, bâte, macete şi cuţite, deoarece răzbunătorii hutu credeau că cei din triburile rivale nu merită să strice gloanţe pe ei. Străzile capitalei au fost înţesate de cadavre.

Pe 7 aprilie, extremiştii hutu au început să elimine membrii guvernului şi aparatului de stat pe care i-au decapitat sau i-au spintecat. A fost masacrat inclusiv primul ministru. Cei zece soldaţi belgieni din trupele de menţinere a păcii au încercat să-l protejeze pe premier, dar au fost linşaţi de mulţimea furioasă. Vestea i-a îngrozit atât de mult pe oficialii de la Bruxelles, încât aceştia au decis retragerea trupelor din Rwanda.

În următoarele săptămâni, rata violenţelor a atins apogeul. Cum echipele morţii intraseră deja în arhivele de documente şi ştiau unde trăieşte fiecare tutsi, acestea au pornit o sistematică vânătoare de oameni în întreaga ţară. Majoritatea etnicilor tutsi au fost ucişi cu toporul sau maceta poate şi din cauză că gloanţele erau destul de rare. Unora dintre victime li s-a dat posibilitatea de a-şi cumpăra glonţul cu care urmau să fie ucise, pentru a scăpa astfel de o moarte lentă şi agonizantă.

În mod cumva neaşteptat, femeile hutu au luat parte cu frenezie la ucideri, rolul deosebit de activ al femeilor în execuţii fiind confirmat de un raport post-genocid remis de către African Rights. Femeile hutu din toate categoriile sociale, inclusiv profesoare, medici sau femei de afaceri au ucis cu cruzime bărbaţi, femei şi copii, în uralele încurajatoare ale extremiştilor de aceeaşi etnie cu ele. Unele le-au zdrobit victimelor capul cu pietre.

În nici un conflict interetnic recent violurile şi torturile nu au jucat un rol atât de important precum în genocidul din Rwanda. Multe victime au fost torturate după viol, murind în chinuri. Le-au fost tăiaţi sânii, li s-au introdus cu forţa în vagin cuţite, cuie sau cioburi de sticle. Sute de tutsi s-au refugiat în biserici şi spitale. Acestea au fost transformate de hutu în abatoare umane. Valul maxim de violenţă a fost înregistrat între 11 aprilie şi începutul lunii mai. Pentru a-i umili pe tutsi şi după moarte, duşmanii lor nu au permis ca morţii să fie îngropaţi. Cadavrele s-au descompus în puternicul soare african şi au fost devorate de câini, hiene şi şobolani. Mass-media a jucat un rol foarte important în escaladarea urei interetnice, în special cotidianul central „Kangura”, oficina controlată de extremiştii hutu.

Bilanţul catastrofei umanitare din Rwanda frizează incredibilul: 800.000 (după unele surse un milion) de etnici tutsi au fost masacraţi. Acestora li s-au adăugat şi 30.000 de hutu, ce nu împărtăşeau ideologia genocidului, promovată de regim. Se poate chiar vorbi de un „joc macabru al cifrelor”: în cele o sută de zile de genocid au fost comise opt mii de crime pe zi; de asemenea, nouă etnici tutsi din zece au pierit, fapt ce a echivalat cu exterminarea a zece procente din populaţia minoritară. Pe bună dreptate, referirile la genocidul rwandez sunt însoţite de epitete precum „nazism tropical” sau „regimul khmerilor negri”.

Atrocităţile au fost stopate de ofensiva trupelor FPR care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali. Înaintarea FPR a generat o altă catastrofă umanitară: două milioane de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se în statele vecine, în special în Zair, actualul R.D Congo. Evenimentele dramatice din aprilie – iulie 1994 au generat o situaţie atipică: hutu şi-au pierdut poziţiile în stat, tutsi în interior au fost reduşi la neant, iar tutsi din exterior au preluat întreaga putere.

S-a vorbit, post factum, de o anume complicitate a comunităţii internaţionale, care nu a intervenit pentru prevenirea genocidului. Explicaţia rezidă într-o altă situaţie atipică: ciocnirea Est-Vest, specifică Războiului rece, a fost înlocuită de ciocnirea de interese Franţa-SUA.

În termeni geostrategici, Franţa urmărea salvarea „spaţiului francofoniei” (majoritatea statelor din zonă sunt foste colonii franceze sau belgiene), de primejdia „anglo-saxonă” (reprezentată de SUA), care şi-au impus sfera de influenţă în fostele colonii engleze din Africa de Est, principalul aliat fiind Uganda. Prin urmare, Franţa a sprijinit până la sfârşit regimul hutu de la Kigali. În mod surprinzător şi factorul subiectiv a jucat rolul său, pentru că preşedintele Mitterrand era extrem de ataşat de generalul Habyarimana, de familia acestuia şi de tot ceea ce însemna fostul regim rwandez.

Genocidul a putut avea loc şi din cauza pasivităţii comunităţii internaţionale, deşi în acel moment în Rwanda era staţionată o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Naţiunilor Unite. Marile puteri, în frunte cu SUA, s-au abţinut să intervină efectiv în Rwanda, mulţumindu-se cu emiterea de comunicate şi declaraţii în care „condamnau profund violenţele”.

Consiliul de Securitate al ONU a votat în aprilie retragerea tuturor trupelor de menţinere a păcii din Rwanda, fapt care a aruncat ţara în război civil şi genocid de proporţii nemaivăzute. Abia în anul 2008 au fost condamnaţi trei oficiali din armata rwandeză pentru participarea la genocid.

Rwanda, un posibil „Singapore african”

După oprirea genocidului, armata a reuşit să facă un guvern de coaliţie naţională cu Pasteur Bizimungu, un etnic hutu, ca preşedinte, şi Paul Kagamé, etnic tutsi, drept prim-ministru. Partidul fostului preşedinte Habyarimana a fost scos în afara legii pentru că a orchestrat crimele. O nouă constituţie a fost adoptată, orice referire la etnie fiind eliminată din cadrul acesteia.

Sub conducerea lui Paul Kagamé, liderul FPR, „ţara celor 1000 de coline” s-a schimbat radical. Kigali, în plină expansiune urbanistică, este printre cele mai sigure oraşe din Africa. Fascinat de modelul asiatic de guvernare, Paul Kagamé intenţionează să transforme ţara într-un „Singapore african”. Riguros, auster, de o disciplină spartană, Paul Kagamé a impus reguli foarte severe: în Rwanda sunt interzise „cerşetoria, plimbatul în picioarele goale, portul hainelor nespălate, fumatul în locurile publice, şofatul fără centura de siguranţă, aruncatul deşeurilor menajere în stradă, consumul de alcool la locul de muncă”. Atmosfera de „garnizoană” este compensată de afirmarea unei culturi politice, edificată pe toleranţă şi armonie interetnică. Încet, dar sigur, Rwanda se emancipează de ororile trecutului său recent.