Genocidul armenilor

Cunoscut şi sub numele de Holocaustul armenilor sau Masacrul armenilor (în limba armeană Metz Yeghern, „Marele Rău”) sau Genocidul uitat, acest episod al istoriei armeneşti se referă la două evenimente distincte, dar care au legătură între ele: primul este campania condusă de sultanul Abdul Hamid al II-lea între anii 1894-1896 şi al doilea este deportarea şi eliminarea armenilor de către guvernul Junilor turci între anii 1915-1916. Termenul de genocid este asociat celui de-al doilea episod, care este comemorat de către armeni pe 24 aprilie. În acest genocid au fost omorâţi aproape două milioane de oameni.

În preajma primului război mondial, Imperiul otoman era condus de guvernul Junilor turci. Aceştia se temeau că armenii ar putea să se alieze cu Rusia, rivala de secole a otomanilor pentru supremaţia în Peninsula Balcanică şi în Caucaz. În 1915, când războiul deja începuse, câteva batalioane armeneşti ale armatei ruse au început să recruteze dintre armeni pe cei care în trecut fuseseră în armata otomană.

În acest timp, armata otomană era ajutată şi înarmată de Franţa, care i-a îndemnat la revoltă împotriva proaspetei puteri republicane. Justificându-şi actele proprii ca reacţie la ameninţarea proaspătului stat, Junii turci au executat imediat în jur de 300 de naţionalişti armeni şi au dat ordine de deportare a unei bune părţi a populaţiei armeneşti din Anatolia, unde trăiau de milenii, spre deşerturile din Siria şi Mesopotamia. Peste 1.200.000 de oameni au murit de foame, boli şi extenuare.

Pentru armeni, noul stat otoman însemna, înainte de orice, accesul la un statut de egalitate, dispariţia şi repararea nedreptăţilor trecute şi construirea unei societăţi democratice mai laice, în care diferenţele confesionale, cu tot cortegiul lor de inegalităţi de exprimare, să fie suprimate.

Punerea în operă a acestui deziderat, perfect realistă din perspectivă constituţională, echivala însă, pentru Junii turci, cu răsturnarea raportului de forţe în cadrul Imperiului otoman şi cu modificarea unei reguli a jocului deja veche de 500 de ani. Dilema a fost perfect rezumată de Mehmet Talaat, în faţa unei reuniuni de la Salonic a membrilor partidului: „Ştiţi prea bine că, potrivit termenilor Constituţiei, egalitatea între musulman şi ghiauri este asigurată, dar pricepeţi cu toţii la fel de bine că acest ideal este irealizabil. Trecutul nostru istoric şi sentimentele a sute de mii de musulmani, dar şi cele ale ghiaurilor înşişi ridică o barieră de netrecut în calea stabilirii unei egalităţi reale... Nu poate fi deci vorba despre egalitate, câtă vreme nu vom realiza otomanizarea Imperiului...”

Mergând pe aceeaşi linie, un ambasador de la Istanbul din acea perioadă considera că: „În mintea lor, otoman înseamnă turc, iar otomanizarea presupune o omogenizare forţată, prin care toate elementele turceşti sunt topite într-un mortar turcesc.” Junii turci au luptat umăr la umăr alături de militanţii armeni împotriva regimului sultanului. Liderii Junilor turci erau convinşi de culpabilitatea armenilor, de ambiţia lor de a forma un nou regat armean, acuzaţie care a revenit frecvent pe buzele a numeroşi responsabili turci înainte, în timpul şi după masacrele din Cilicia.

Deja în anul 1909 au avut loc masacre. În Cilicia au fost ucişi în jur de 30.000 de oameni de către forţele partidului Iuuihad ve Tarakki (Uniune şi Progres). Totul fusese consecinţa ideologiei turce care avea la bază panturcismul, un curent puternic naţionalist şi iredentist, şi turcismul, care caracteriza independenţa naţională şi ideea rasei pure.

Valul de violenţă care a lovit întreaga Cilicie începând cu 14 aprilie 1914 nu a avut, prin urmare, caracterul unei mişcări spontane, în ciuda aparenţelor. Ordinul de atac fusese dat, nu se ştie exact de către cine, dar senzaţia de foc încrucişat a fost prea apăsătoare ca să lase loc la interpretări binevoitoare la adresa puterii turceşti.

În Adana, Hadjin, Sis, Zeitun şi Alep şi-au pierdut viaţa circa 30.000 de armeni, iar trupele constituţionale turceşti au participat la masacru.

În timpul primului război mondial, Junii turci au hotărât să profite de ocazie şi să rezolve definitiv problema evreiască. Animaţi de o ideologie naţionalistă panturcească, ei au văzut în armeni un obstacol major în calea unificării etnice din Anatolia şi a expansiunii otomane în ţările de limbă turcă din Asia Centrală. Justificarea oficială menţionează „dezertările armenilor, care au avut loc în anumite regiuni”, dezertări în parte reale, dar cauzate de condiţiile impuse creştinilor în cadrul armatei turceşti) şi, cu precădere, răzmeriţele şi „actele locale de rezistenţă”.

În februarie 1915, miniştrii cabinetului turc de război, în frunte cu Talaat Paşa, au pus la punct în secret un plan de exterminare care va fi executat în lunile următoare. Oficial, acesta era prezentat ca un transfer departe de front al populaţiei armeneşti, pe care guvernul o acuza de colaborare cu guvernul rus. De fapt, deportarea nu făcea decât să acopere operaţiunea de distrugere totală a armenilor din Imperiul otoman.

Prima măsură a fost dezarmarea soldaţilor armeni înrolaţi în armata otomană. Forţaţi la munci de amenajare a drumurilor, ei au fost eliminaţi, în grupuri mici, de-a lungul anului 1915. Aflaţi în căutarea unor probe care să documenteze complotul armenesc, Junii turci au recurs la o serie întreagă de percheziţii şi arestări, care au lovit, în primul rând, intelectualii şi notabilităţile armene din Istanbul. Arestaţi în cursul zilelor de 24 şi 25 aprilie, aceştia (aproximativ şase sute) au fost deportaţi şi apoi ucişi. Acest eveniment constituie, practic, momentul declanşării conflictului.

Distrugerea populaţiei armeneşti a avut loc în două etape: din luna mai până în iulie 1915 în spaţiul a şapte provincii orientale din Anatolia (Erzurum, Van, Bitlis, Diar bakir, Kharput, Sivas şi Trapezunt), unde trăiau aproximativ un milion de armeni, mai mult sau mai puţin apropiaţi de teatrul de război; şi la sfârşitul lui 1915 în celelalte provincii ale imperiului, îndepărtate de front, ceea ce face complet lipsită de fundament acuza de colaborare a armenilor cu duşmanul.

În provinciile orientale, operaţiunea   s-a desfăşurat, parcă, după un singur scenariu: percheziţii în casele notabilităţilor civile şi religioase; arestarea acestora; torturarea lor cu scopul de a le face să mărturisească un pretins complot şi dosirea de arme şi muniţie; publicarea unui ordin colectiv de deportare; separarea bărbaţilor care, legaţi în grupuri mici, au fost executaţi la marginea localităţilor; evacuarea întregii populaţii armeneşti, care a fost repartizată în convoaie de femei, copii şi bătrâni care au părăsit oraşele la intervale regulate, fără dreptul de a-şi lua bagaje; răpirile de copii, care au fost duşi în case musulmane; decimarea regulată a convoaielor de către jandarmii însărcinaţi să le escorteze sau de către bandele de kurzi. În sate, departe de ochii oricăror martori, au fost ucişi pe loc toţi armenii, cu excepţia câtorva femei şi copii.

În restul imperiului, procesul a fost mai lent şi a luat formele deportării. Convoaiele au fost cărate pe calea ferată până în Alep, Siria, de unde o direcţie generală a deportaţilor le-a expediat pe două axe: spre sudul Siriei, în Liban sau Palestina (o parte a acestor grupuri a izbutit să supravieţuiască), ori spre est, de-a lungul Eufratului, unde au fost improvizate adevărate lagăre de exterminare.

În iulie 1916, grupurile ajunse la Deir ez-Zor au fost trimise în deşerturile Mesopotamiei, unde membrii lor fie au murit de sete, fie au fost ucişi în grupuri mici. Doar o treime dintre armenii imperiului au supravieţuit: cei care locuiau la Istanbul sau la Smirna şi care nu puteau fi suprimaţi de faţă cu martori şi cei stabiliţi în Van, care au fost salvaţi de înaintarea trupelor ruseşti.

În anul 1919, la Istanbul a avut loc un proces în care principalii responsabili pentru genocid au fost condamnaţi în contumacie, pentru că fugiseră din ţară în 1918, după ce au distrus toate documentele compromiţătoare. Pe 15 martie 1921, la Berlin, Talaat Paşa, cel care a plănuit şi a ordonat genocidul împotriva armenilor, a fost doborât de un glonţ de revolver. Cel care a tras a fost un tânăr armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravieţuitor al genocidului în care şi-a pierdut întreaga familie. Acesta a fost judecat la Berlin şi achitat.

Câteva controverse

Majoritatea istoricilor tind să considere comportamentul adoptat de Junii turci ca propagandă, subliniind proiectul politic de creare în Anatolia a unui stat omogen din punct de vedere etnic. Alţii în schimb susţin inexistenţa unui proiect de genocid, atenţionând asupra faptului că nu toţi armenii din Istanbul fuseseră victime ale masacrului.

Guvernul turc continuă şi astăzi să nege genocidul, aceasta fiind una dintre cauzele principale a controverselor dintre Uniunea Europeană şi Turcia. O lege recentă franceză pedepseşte cu închisoarea negarea genocidului armean. Pe de altă parte, de mai mult timp magistratura turcă pedepseşte cu arest şi închisoare până la trei ani pe cei care vorbesc public despre genocidul armenilor, considerându-l un gest nepatriotic.

Numărul exact de morţi este în continuare controversat. Sursele din Turcia tind să minimalizeze cifra, în schimb sursele armeneşti o măresc. În 1896, guvernul otoman înregistra 1.440.000 de armeni rezidenţi în Anatolia. Istoricul Arnold J.Toynbee, care fusese oficial în Anatolia în primul război mondial, estima că numărul de armeni morţi era în jur de 1.800.000. Encyclopaedia Britannica indică un număr de 1.750.000. Surse din Turcia estimează numărul morţilor la 200.000, în schimb ce cele armene ajung la 2.500.000. Alţi istorici estimează un număr de 500.000 până la 2.000.000 de morţi, dar totalul de 1.200.000 sau 1.300.000 este cel mai des folosit şi în orice caz cel mai acceptat.

Primul masacru al armenilor

Până în secolul al XVIII-lea, situaţia armenilor nu prezenta modificări substanţiale, dar începutul declinului otoman şi naşterea sentimentului naţional armean deschideau noi posibilităţi armenilor, care până atunci erau necunoscute. Aspiraţia popoarelor caucaziene la propria existenţă şi anexarea Armeniei Orientale la Imperiul rus au dus la pierderea echilibrului existent. În acest climat destul de agitat, acţiunea armeană se explică pe două fronturi: primul la Constantinopol, unde Patriarhul armean susţinea problema recunoaşterii armenilor, şi a doua în Armenia, unde se nasc primele partide revoluţionare clandestine.

În 1890, în Imperiul otoman existau în jur de două milioane de armeni, majoritatea creştini orientali sau catolici. Sultanul Abdul Hamid al II-lea, preocupat de activismul armean, dar şi de dezvoltarea economică pe care acest popor începea să o cunoască, a decis punerea în mişcare a unui pogrom cu ocazia căruia au fost ucişi 200.000 de oameni începând cu anul 1895.

Reacţia armeană a fost aceea de a crea Federaţia Revoluţionară Armeană, numită şi Dacknak, cu baze în apropiata Armenie rusă şi susţinută de populaţiile locale.

Armenii erau susţinuţi de Rusia în lupta lor pentru independenţă, aceasta aspirând să anexeze teritorii otomane şi eventual să-şi apropie Constantinopolul.

Pentru a înăbuşi mişcarea autonomistă armeană, guvernul otoman i-a încurajat pe kurzi, cu care împărţise teritoriul Armeniei istorice, la sentimente de ură anti-armeană. Asupriţi de kurzi şi obligaţi să suporte creşterea taxelor, impusă de guvernul turc, armenii s-au revoltat.

Armata otomană, susţinută de armata kurdă, a ucis mii de armeni şi le-a ars satele. Doi ani mai târziu, probabil pentru a atrage atenţia opiniei publice internaţionale asupra problemei armeneşti, câţiva revoluţionari armeni au ocupat banca otomană de la Istanbul.

Reacţia autorităţilor turce a dus la un pogrom anti-armenesc în care şi-au pierdut viaţa alţi 50.000 de oameni.

Începutul secolului al XX-lea şi al perioadei constituţionale a fost, în Turcia, dominat de o dezbatere politică al cărui cuvânt-cheie era otomanismul. Pentru Junii turci (partid politic reformator creat în 1889), acest cuvânt acoperea, încă de la origini, noţiunea de unificare culturală a ţării sub stindardul turcismului şi al unui Islam reînnoit, prin dispariţia particularităţilor naţionale în creuzetul unui stat modernizat.

Mişcarea revoluţionară a „junilor turci” a fost caracterizată de un puternic naţionalism turc. Aceştia păreau intenţionaţi să combată sistemul imperial şi să creeze o federaţie formată din toate popoarele care fuseseră anterior cuprinse în Imperiul otoman. Însă preceptele naţionalismului turc precum şi crearea unei federaţii otomane au fost cu totul contrare comportamentului lor, aceştia considerând elementul armean ca un pericol intern ce trebuia combătut.