Geniul unui „batran reactionar”

Pe 7 mai 2007, s-a stins Octavian Paler. Discret. La fel de discret pe cat si-a trait viata, despre care spunea ca n-are nimic spectaculos, poate doar „faptul ca am trait usor somnambulic, intre realitate si vis, sa fie interesant”. Pentru unii, Paler a fost doar un fiu de taran din Lisa ajuns triplu licentiat de Bucuresti. Pentru altii, prozator, eseist, jurnalist sau simplu: Octavian Paler, un autor cu majuscule. Motto: „Avem timp pentru toate. Sa dormim,/ sa alergam in dreapta si-n stanga,/ sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,/ sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,/ avem timp sa citim si sa scriem,/ sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris./ Avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,/ avem timp sa ne facem iluzii/ si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu./ Avem timp pentru ambitii si boli,/ sa invinovatim destinul si amanuntele,/ avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,/ avem timp sa ne-alungam intrebarile,/ sa amanam raspunsurile,/ avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,/ avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,/ avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea,/ avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem./ Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta, murim”. Octavian Paler a recunoscut ca a avut timp pentru multe. A avut timp sa-si iubeasca otetarii din fata casei, sa tina conferinte pe teme de filosofie moliilor, sa experimenteze singuratatea, sa se macine intre dorinta de a scapa de o lume de care se simtea strain si dragostea de viata, sa scrie, sa-si castige statutul de „faimos scriitor roman” si, apoi, sa si-l nege singur, din modestie. A avut timp sa-si traiasca viata intre lumea de ieri si cea de azi, sa se auto-intituleze „un batran reactionar”, sa caute tandretea si sa se resemneze ca: „Lucrurile pe care le-am dorit eu nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult, poti sa le astepti!”. Si-a asteptat „portia” de tandrete pana in 7 mai 2007, cand s-a stins in urma unui stop cardio-respirator. Desi marturisea ca biografia sa n-are nimic spectaculos, traseul lui Octavian Paler, de la statutul de flacau din Lisa la cel de scriitor de geniu, pare un roman. Paler s-a nascut la 2 iulie 1926, in satul Lisa din Fagaras si spunea ca e un om care vine „dintr-o lume care a apus, din pacate, odata cu valorile ei, valori care dadusera Romaniei identitatea sa”. Cum marturiseste in „Convorbiri cu Octavian Paler” a lui Daniel Cristea-Enache, „realismul vietii din Lisa era atat de constrangator, incat nu cred ca in capul meu si-a facut loc vreo iluzie”. Cand era mic, Paler n-a avut nicio jucarie. Singurul rasfat de care se bucura era dimineata, cand tatal sau isi apropia obrazul de al lui. Mama sa visa sa-l vada preot, iesind din altarul bisericii din Lisa imbracat in „odajdii”. Sub pretextul unei cariere bisericesti, tatal lui Paler a reusit s-o convinga sa-si trimita fiul la liceu, in capitala. In 1937, este admis bursier la Colegiul Spiru Haret din Bucuresti, condus de „unchiul George”. Insa, cu o saptamana inainte de incheierea cursurilor scolare, are o altercatie cu unchiul sau si este obligat sa paraseasca scoala. „La ultima ora de fizica, in timpul unei experiente care se facea cu storurile trase, un coleg a subtilizat catalogul si a schimbat (sau a pus), la lumina unei lanterne, sub banca, niste note. Numai ca n-a apucat sa duca la loc catalogul inainte de a se ridica storurile. Scandalul a ajuns imediat in cancelarie. Si, cum atmosfera era foarte tensionata in acea perioada, rusii apropiindu-se de Nistru, nu se glumea cu sanctiunile. Pentru fapta savarsita, vinovatul risca exmatricularea din toate liceele. Fireste, toti am stiut cine luase catalogul, dar nimeni nu l-a dat de gol”, povesteste Paler in „Convorbiri”. Unchiul George, directorul liceului, l-a chestionat in legatura cu incidentul, dar el a raspuns ca nu stie. Suparat, a incercat sa-l pedepseasca cu o tunsoare la zero, dar Paler l-a infruntat si de aceasta data, asa ca i s-a spus sa-si ia actele si sa plece de la Spiru Haret. A plecat la liceul „Radu Negru” din Fagaras, sustinand bacalaureatul la Sibiu, in 1945. A ajuns la Bucuresti intr-un camion incarcat cu cartofi si s-a indreptat spre Ferentari, tragand dupa el un cufar greu, din lemn. Avea in buzunar o adresa a unei rude indepartate, care locuia pe strada Tufelor. A ajuns la ea pe la 2 noaptea, cu rugamintea sa-l gazduiasca. Coana Veta l-a primit in singura camaruta, fara podele, in care locuia cu chirie si un cantaret de biserica. Dupa ce a dat examene la trei facultati (la Litere, la Drept si la Filosofie), s-a laudat Coanei Veta ca va merge dupa provizii, acasa. Dar putinii bani cu care venise s-au terminat, asa ca a dormit in Gara de Nord trei nopti. A urmat concomitent cursurile celor trei facultati, desi recunostea ca nu-si dorea sa devina nici profesor, nici filosof, nici avocat sau magistrat. In perioada facultatii, a locuit tot in mahala, pentru ca nu obtinuse un loc in camin si o cartela la cantina din cauza ca refuzase adeziunea la Uniunea Tineretului Progresist. In perioada scolii, a incercat sa „reabiliteze Evul Mediu” si visa sa refaca traseul lui Don Quijote. Noaptea, cara lazi in gara pentru bani de mancare sau de un bilet de tramvai. Marturiseste ca lua un mijoc de transport in comun doar cand era suficient de aglomerat, pentru ca in general nu avea bani de bilet. Primul soc al adolescentei a fost moartea tatalului sau, episod povestit pe larg in „Autoportret intr-o oglinda sparta”: i s-au refuzat antibioticele, pentru ca nu era „colectivist” si a facut septicemie. A murit in spital. Dupa absolvire, Tudor Vianu ii propune sa ramana asistent la Catedra de Estetica, insa refuza. Datorita unei lucrari despre simbolism pregatita la un seminar, profesorul N. David l-a intrebat daca n-ar vrea sa lucreze la Radio, la Directia Emisiunilor Culturale. A acceptat si, din primul salariul de radio, si-a permis prima masa la restaurant. Apoi, a luat un taxi si s-a intors in cocioba darapanata de pe strada Tufelor. De scris, spune ca s-a apucat din dorinta de defulare: „Cum am stat foarte prost cu posibilitatile de a combate racul din mine, l-am lasat sa se descarce in scris. Nici nu cred ca as fi putut sa ma adaptez cerintelor pietei, daca as fi avut ghinionul sa nu trezesc niciun interes. Norocul meu a fost ca s-au gasit cititori sensibili la ceea ce simteam eu nevoia sa marturisesc”. Prin ’49, cand a devenit redactor la Radio, incercase sa „cocheteze cu politica”, dorind sa participe la intalnirile tineretului taranist, dar a ascultat indemnul tatalui sau: „tu esti prea sarac ca sa te amesteci in politica”. In schimb, a desenat pe garduri „ochiul” si a cantat „Desteapta-te, romane”, ajungand in final la politie. Recunoaste ca n-a avut nici curajul sau inconstienta de a se alatura grupurilor de rezistenta anticomunista din munti, dar n-a avut nici perversitatea de a deveni colaborator al noului regim. In 1951, s-a casatorit si s-a mutat impreuna cu sotia sa pe Bulevardul Alexandru Ioan Cuza, in care a locuit pana la sfarsitul vietii si care a fost revendicata de fostii proprietari. In 1964, exact in anul in care Partidul Comunist Roman a adoptat o declaratie de independenta prin care se detasa de rusi, este trimis corespondent Agerpress in Italia. In prima vizita in Italia, a trait un fel de „deja-vu”: desi nu avea un talent special pentru limbi straine, a invatat foarte repede limba italiana. Si, intamplator, o ghicitoare i-a spus ca, intr-o viata anterioara, a fost un pictor din Florenta. In acelasi an, traduce un interviu cu Luigi Longo, secretarul general de atunci al Partidului Comunist Italian, care anunta distantarea de Moscova. Interviul produce mare valva la Bucuresti, asa ca Paler e rechemat in tara si i se propune functia de director general al Televiziunii Romane. A incercat sa refuze, dar hotararea era deja luata „sus”. O vreme, a incercat sa faca tot posibilul pentru ca mai-marii tarii sa-si dea seama ca nu au facut o alegere buna: a introdus emisiuni fara sa se consulte cu nimeni, a lasat pe post „Desteapta-te, romane” etc. Apoi, cand televiziunea a inceput sa-i placa, a fost nevoit sa plece. In 1968, la prima editie a „Cerbului de aur”, le-a explicat celor din juriu sa nu se simta obligati sa dea premii romanilor doar pentru ospitalitate. Asa, festivalul nu a avut niciun premiu romanesc. Ceausescu a spus ca festivalul „a fost o porcarie”, desi fusese un eveniment excelent, asa ca Paler a fost pus pe liber. Mai tarziu, a ajuns la Romania Libera, tocmai in perioada inundatiilor din 1970. In 1983, din cauza divergentelor cu regimul, se pensioneaza pe caz de boala. In anii care au urmat, i s-au propus alte posturi, in incercarea de a-l „linisti”, dar a refuzat. A incercat sa lupte cu comunismul prin diferite „masti” pe care le purtau personajele sale sau prin diferite mesaje subtile. Si-a dorit libertatea si democratia, dar in final a fost dezamagit de democratia damboviteana. Revolutia l-a prins prin birourile Uniunii Scriitorilor, despre care se spunea ca ar fi fost minata si ar urma sa sara in aer. Dar, din prima sedinta libera a scriitorilor, a fost surprins ca, in locul acuzelor susotite, au aparut racnetele. Dupa Revolutie a reaparut in prim-planul vietii publice. A fost primul care a denuntat in presa „furtul savarsit” de FSN, care si-a insusit rezultatele Revolutiei. Acel articol a generat o intamplare tragi-comica care l-a avut in prim-plan pe Ion Iliescu, care l-a chemat de urgenta sa-i spuna ca „le-a facut-o”. Dupa mai multe amanari, Paler a acceptat o intalnire, dar aceasta nu a avut niciun rezultat. Prin anii ’90, i s-a propus sa candidize la presedintia Romaniei, dar a refuzat. A incercat, apoi, sa candideze pentru un post de parlamentar, candidatura pe care a autoironizat-o indelung. Ultimii ani de viata i-a petrecut in singuratate. Fiul sau era plecat in strainatate, iar putinii prieteni il vizitau rar. Tot rar, atunci cand sanatatea precara ii permitea, iesea la evenimente publice sau la emisiuni de televiziune. In ultima perioada, se gandise mult la lucrurile pentru care a avut timp si la cele pentru care nu va mai avea. Recunostea ca i-au ramas putine lucruri in care sa creada, iar iubirea era unul dintre ele. Incerca sa-si asume bolile si batranetea, dar a recunoscut ca „nu stiu daca sunt suficient de pregatit pentru asta”. Si, oricat de strain se simtea de lume si oricat ii placea sa se numeasca un „batran reactionar”, gandul la otetari, la cartile pe care nu va apuca sa le scrie sau sa le citeasca il facea sa iubeasca viata cu disperare si sa spuna ca „pamantul e singurul loc in care se poate crea Paradisul”. Dar, in urma cu 2 ani, s-a convins ca exista si alt Paradis. Opera Paler a debutat in revista „Luceafarul”, cu versuri, iar editorial abia in 1970, in „Umbra cuvintelor”. Urmeaza: Drumuri prin memorie. Egipt-Grecia (1972, Premiul Uniunii Scriitorilor), Drumuri prin memorie. Italia (1974), Mitologii subiective (1975); Apararea lui Galilei (1978, Premiul Academiei Romane), Scrisori imaginare (1979), Caminante. Jurnal si contrajurnal mexican (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor), Viata pe un peron, roman (1981), Polemici cordiale (1983), Un om norocos, roman (1984), Un muzeu in labirint. Istorie subiectiva a autoportretului (1986), Viata ca o corida (1987), Don Quijote in Est (1993), Vremea intrebarilor. Cronica morala unui timp plictisit de morala (1995), Aventuri solitare. Doua jurnale si un contrajurnal (1996), Desertul pentru totdeauna (2001), Autoportet intr-o oglinda sparta (2004). In 2005, i s-a decernat Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor. In ultimele luni de viata, lucra la „Calomnii mitologice”. A decedat la 7 mai 2007. Desi Octavian Paler nu spunea raspicat nici ca crede in existenta lui Dumnezeu, nici ca nu crede, ci doar ca se teme de lipsa Lui, o publicatie romaneasca din America i-a atribuit un text care se cheama „Interviu cu Dumnezeu”. Interviul a fost preluat si de alte publicatii, care l-au semnat cu numele scriitorului si l-au nimit „capodopera”: „ -Ai vrea sa-mi iei un interviu? deci… zise Dumnezeu. - Daca ai timp... am raspuns eu. Dumnezeu a zambit, spunand: - Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui? - Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu a raspuns: - Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tanjesc sa fie copii; ca isi pierd sanatatea ca sa faca bani si, apoi, isi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul, iar astfel nu traiesc nici prezentul, nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait. Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi, am intrebat: - Ca un parinte, care sunt cateva din lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii Tai? - Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc, dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi. - Multumesc pentru timpul acordat... am zis, umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii sa stie? Dumnezeu m-a privit zambind si a zis: - Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna…” Citate celebre „Pustiul nu-l poate intelege decat cine l-a trait”. „Oricat de frumoasa ar fi o melodie, vine o clipa cand ea e acoperita de tacere”. „Azi, inteleg ca destinul se ascunde, deseori, in cea mai cenusie si insesizabila banalitate”. „Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca, daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor”. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro