Generalul Berthelot: un concetățean

În acest an, sub acolada Cente­na­rului Marii Uniri, Academia Română a găsit firesc să oma­gieze contribuția Franței și a Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot la refacerea, dotarea și instruirea armatei noastre în Primul Război Mondial. Expuneri de înaltă ținută au rechemat aproape pagini încredințate memoriei, în stare să developeze legăturile înfiripate, dezvoltate și încurajate de trecerea timpului între cele două țări latine distanțate geografic pe harta Europei, una la Atlantic, cealaltă pe malul Mării Negre.

Evocările, fie și voit exhaustive, nu pot cuprinde atotcuprinzător evenimentele numeroase găzduite de pagina de istorie rezervată apropierii dintre Franța și România. Dar fiecare din noi simte nevoia să-și întoarcă privirea către momente de neuitat dăltuite în cronica relațiilor româno-franceze, marcată de fapte și date inoxidabile, atinse nu o dată de aripa legendei. Ne sunt dragi aceste amintiri.
Intrarea noastră în modernitate s-a făcut cu privirile ațintite asupra Franței, sublinia unul din distinșii vorbitori din Aulă. Nu poți să nu te gândești la școlirea pe malurile Senei a atâtor va­luri de tineri din Principate, reveniți apoi, cei mai destoinici dintre ei, să asude pentru punerea pe picioare a treburilor în propria țară. De-ar fi să ne amintim că după desprinderea de fanarioți, după revoluția lui Tudor Vladi­mirescu, au plecat la Paris primii doritori de școală nouă. Doi dintre cei patru, frați, de altfel, vor urca pe tronul Țării Românești. Este vorba de George Bibescu și Barbu Știrbey. Pașoptiștii români se formează în laboratoarele de pe Sena, în direct contact cu realitățile Europei, altele decât cele de la noi de acasă. Unirea Principatelor va fi încu­rajată și susținută de Franța și conducătorii ei. În rezolvarea ecuației privind aducerea pe tron a unui domnitor străin după îndepărtarea lui Cuza, rolul Coroanei franceze a fost hotărâtor.
Va veni primul Război Mondial care ne va apropia de tabăra unde se afla Franța, ce avea să joace și pentru noi un rol de neuitat. În răsturnarea de situații de pe frontul care traversa Europa, după o neutralitate impusă de adversarii intrării în luptă alături de Puterile Centrale, România se va găsi prin voința oamenilor politici ai timpului alături de Antanta. Porniți la luptă cu speranța eliberării Ardealului („Treceți batalioane române Carpații…”) ne vom trezi doar în câteva luni reduși la tăcere. Armata germană, asociată cu cea bulgară, ocupa Bucureștiul și bună parte din teritoriul românesc, de la munți la marea cea mare.

Franța găsește resurse să privească spre România, chiar în situația dramatică prin care trecea. O misiune militară franceză va sosi în Moldova neocupată, după săptămâni de traversare a terito­riului rusesc. Misiunea cuprindea aproape 300 de ofițeri de infanterie, ca­valerie și artilerie, câteva duzini de medici, farmaciști și veterani, zeci de piloți și observatori, câțiva ofițeri de marină și de intervenții. Li se adăugau circa 1500 de grade inferioare și sol­dați.
Conducerea Misiunii a fost încredințată generalului Henri Mathias Berthelot. Comunicările din cadrul Sesiunii omagiale din Aula Academiei au ținut să releve concretețea prezenței pe frontul românesc a Misiunii și în primul rând a comandantului său, meritele lor incontestabile. Misiunea sosea în România la începutul lunii octombrie 1916 în atmosfera răvășită de neputința trupelor noastre de a stăvili ofensiva dinspre sud a soldaților conduși de Mackensen, fiorosul războinic german.

H.M. Berthelot nu era un oarecine. Infanterist, absolvise Academia Saint Cyr, în băncile căreia au fost școliți de a lungul timpului generații de ofițeri pentru a fi trimiși în tranșee, pregătiți să moară pentru Franța. Imediat după izbucnirea măcelului născut ca urmare a atentatului de la Sarajevo, ofițerul Berthelot este numit șef de stat major al generalului Joseph Joffre. I-au găsit alături bătăliile de pe Marna. A luptat la Verdun. Așadar, venea să ne fie aproape un meseriaș adevărat, un meșter încercat.
În prima jumătate a anului următor se apropiau, fără a ști cineva acest lucru, Mărășeștii, Mărăștii, Oituzul… Gene­ra­lul colaborează la refacerea și reorganizarea armatei române în Moldova. Personalul Misiunii era detașat pe lângă comandamentele românești până la cele de divizie, inclusiv. Ca un detaliu: au rămas ca secțiuni distincte Misiunea Aeronautică și Misiunea Serviciul Sanitar. Generalul venit de departe, știm asta, nu a participat în tranșee cu mitraliera în mână, dar a fost prezent cu toată ființa lui pe drumul spre victorie al armatei române, aflată sub comanda generalilor autohtoni - Prezan, Ave­rescu, Cristescu, Eremia Grigorescu.
Este obligat să părăsească România după semnarea umilitoarei păci de la București, redactată, cum se cunoaște, la Buftea. Ocupantul impusese aceste condiții. Dar va reveni la noi în țară în fruntea unei noi misiuni militare la 1 oc­tombrie 1918, pe când băteau im­punător clopotele capitulării Puterilor Centrale. Și, îndrăznesc să afirm, cu rol determinant în poziționarea țării noastre în contextul creat de evenimentele în curs. România reușea să reintre în luptă de partea Antantei în pragul capitulării Germaniei, oficializată în pădurea Compiegny, lângă Paris. Și prin aceasta să obțină după mari și susținute eforturi dreptul de a participa la tratativele de la Versailles, de partea învingătorilor.

De reținut: era cu noi la 1 Decembrie 1918. Va veni în două rânduri la Alba Iulia. Ca invitat special, chiar în 1922 la încoronarea regilor României Mari. Mai mulți vorbitori din Aula Acade­miei au ținut să ne amintească spusele sale, pe când Marea Unire devenise realitate: „Sângele eroilor căzuți în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânța de noi virtuți,în așa fel încât copii tăi să fie mereu demni de părinții lor și gata să-ți apere pământul sacru,atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generații”.

Conform unui obicei deprins în anii de școală și consolidat în studenție, mi-am notat în carnetul ținut pe genunchi în timpul sesiunii omagiale cuvinte rostite cu gândul la generalul francez: „perso­nalitate proeminentă a primului război mondial”; „o personalitate neobișnuită, implicată în momente critice, grele pentru România”; „o personificare pentru relațiile româno-franceze”; „soldat al Franței, apărător al României”; „între francezii ce ne-au marcat destinul ocupă un loc special”; „a crezut cu pu­tere în România”.
Cineva ne-a sugerat să avem în față o imagine, pe care vorbitorul o cunoștea: Enescu, interpret, la serata organizată de regina Maria la Iași, în martie 1918, înainte ca generalul francez să ne părăsească, obligat, țara.
Un alt distins vorbitor a amintit de prezența generalului Berthelot la Arad, unde „a fost primit cu deosebită căldură și dragoste”, ca „oaspete rar și bine­venit”. Vorbim de circumstanțele în care acesta s-a adresat celor prezenți în orașul de pe Mureș: „Sunt foarte fericit să mă găsesc între CONCETĂȚENII mei”. Într-o paranteză: nu cred că celor din sală le-a scăpat bucuria cu care vorbitorul arădean, cadru universitar, a punctat rolul plin de relief pe care Aradul l-a jucat în pregătirea Marii Uniri, a Marii Adunări de la Alba Iulia, în anticiparea evenimentelor prin implicarea marilor personalități ale momentului, Goldiș, Cicio Pop, Suciu…

H.M. Berthelot s-a bucurat de recu­noștință și apreciere din partea au­torităților României Mari, la a cărei construcție a pus umărul. Generalul francez a fost declarat de către Senat și Adunarea Deputaților Cetățean de Onoare al României („cu aclamații și cu o unanimitate ce mă flatează în mod deo­sebit”, scria acesta familiei). Aca­demia Română l-a primit printre membrii săi. I s-au oferit înalte ordine românești.

Comuna din Hațeg, Fărcădinu de Jos, județul Hunedoara, îi poartă din nou numele. Se numea așa înainte de război și motivația este ușor de înțeles. Castelul din localitate și o proprietate agricolă din vecinătate îi fuseseră atribuite de statul român. Prin testament, generalul lăsa totul în seama Academiei. Expropriate de stat, ele caută a reveni proprietarului de drept, Academia Română. Printr-un efort salutar, de apreciat sub toate aspectele, forul academic suprem a readus proprietatea de altădată la o înfățișare și utilitate de toată lauda. Ni s-a explicat asta și în cursul sesiunii omagiale printr-un bine făcut film documentar despre castelul din Țara Hațegului. Avem acolo o bază de cercetare în care ne putem pune speranțe.
Din postura mea de „reporter de teren” mă simt dator să semnalez că ziua festivă a circumscris și alte segmente, dincolo de sesiunea omagială deschisă de însuși președintele Academiei, prof. universitar Ioan Aurel Pop. S-a decernat premiul „General Henri Mathias Berthelot”. A fost înmânată Medalia „General Berthelot” mai multor personalități române. Romfilatelia a lansat un întreg poștal, dedicat pre­zenței generalului Berthelot pe frontul românesc. O instructivă, bine gândită și realizată expoziție tematică „Generalul Henri Mathias Berthelot pe frontul românesc (1916-1918)” s-a deschis, în organizarea Bibliotecii Academiei Române, sub cupolă, loc de tradiție pentru activități de prestigiu.

Închei notațiile de față scrise în admirație față de un străin luat de la ale lui și invitat să gândească românește, amintind de demonstrația menită să ofere o reconstituire istorică a ceremonialului militar de epocă, prevăzută spre finalul manifestărilor. Iată ce scria într-un raport către superiorii săi gene­ralul aflat în misiune la Milcov, despre cei aflați atunci în imediata apropiere: „soldatul este bun, foarte puternic, foarte rezistent, mărșăluitor, nu se plânge niciodată. Românului nu îi este frică de gloanțe”.

Nicolae Bud, Consilier al președintelui Grupului de firme Astra, Doctor în economie, doctor în inginerie

„Sângele eroilor căzuți în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânța de noi virtuți,în așa fel încât copii tăi să fie mereu demni de părinții lor și gata să-ți apere pământul sacru,atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generații”.
Generalul Henri Mathias Berthelot