GAZETA VERDE / Un nuc din Slatioara in cursa pentru „Arborele anului”

* Competitia „Arborele anului", derulata in premiera in România de catre Fundatia pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc, si-a desemnat finalistii, care urmeaza sa fie votati online in urmatoarea perioada. Printre cei 12 arbori din finala se afla si un nuc din Slatioara, Maramures. Un juriu national format din jurnalisti, activisti de mediu, botanisti sau specialisti silvici au ales, din cei 87 de arbori inscrisi, un numar de 12 finalisti, care au acces in faza superioara a competitiei. Finalistii competitiei sunt patru stejari, trei tei si câte un platan, un brad, un fag, un par si un nuc, din 10 judete ale tarii. Printre copacii alesi de juriu pentru faza finala a concursului se numara „Teiul lui Eminescu” din Iasi, teiul din localitatea harghiteana Inlaceni, in care satenii au prins clopotul bisericii atunci când lacasul de cult a fost ars, stejarul regelui din Pecica sau bradul de 500 de ani din judetul Sibiu. Fisierele cu cei 12 finalisti vor fi postate, incepând cu data de 10 septembrie, pe site-ul www.arboreleanului.ro si, timp de 50 de zile, oricine va putea sa-si exprime votul online pentru arborele preferat. Câstigator va fi desemnat acel arbore care va intruni cel mai mare numar de voturi pâna in data de 31 octombrie. Printre finalisti se afla si un nuc de peste 150 de ani din localitatea Slatioara, comuna Strâmtura,judetul Maramures, „un fel de discoteca in aer liber” a satului, amenintata de drujbele localnicilor. Nucul are circumferinta de cca. 115-120cm si inaltime de: 35-40 m. Povestea nucului, spusa de o localnica suna cam asa: „Tatal meu, care are 77 de ani, spune: „asa-l stiu". Povestea nucului e lunga, insa o sa spun doar ca se afla la jumatatea satului, la marginea drumului si intersectia cu „ulita” pe care am copilarit la fel ca tatal meu si multi altii. La umbra lui se scurge in liniste un pârâias care „adapa” vacutele de pe ulita si din jurul ei. Nu-i stiu circumferinta, nu-i stiu inaltimea, stiu doar ca, toamna, nu era trecator care sa nu se aplece, sa ia o nuca, doua si sa plece mai departe. Si cred, cu tarie, ca de aceea in fiecare an era incarcat de nuci ca parul din „Fata babei si fata mosneagului”. Si mai e ceva: era locul de intâlnire al femeilor, când se intorceau duminica de la Sf. Biserica, a barbatilor unde se adunau si jucau un „saptic”, era locul de intâlnire al tinerilor pe inserat. Un fel de discoteca in aer liber, daca vreti, dar nu muzica era cea care rasuna, ci râsetele si chiuiturile tinerilor satului de atunci. Dar, vremurile si vremea nemiloasa din aceasta vara i-a rupt o ramura, apoi inca una, iar vecinii, de frica sa nu cada peste cineva, au mai taiat doua sau trei. Si, iata cum arata vechiul si nou in fiecare an, nucul satului. Poate c-a obosit, poate c-ar vrea sa mai stea, dar nu cred c-o sa reziste ferestraului mecanic cu care il amenința oamenii, spun ei, de frica. De frica cui....? A unor amintiri ale copilariei a trei sau patru generatii?”