GAZETA DE SIGHETU MARMATIEI / Unirea si ciuntirea Maramuresului (III)

* Diplomatii Vechiului Regat, calauziti de lozinca „de la Nistru pan’ la Tisa”, nu stiau ca in Maramuresul de peste Tisa avem romani si mosie istorica romaneasca. Cu ocazia incheierii tratatului secret din 17 august 1916, I. Bratianu, preocupat numai de frontiera Banatului integral, a abandonat problema frontierei Maramuresului. In cartea lui Alexandru Filipascu, „Istoria Maramuresului”, se arata ca: „La stabilirea frontierelor Romaniei, Conferinta de pace a luat de baza tratatul din 1916, care nu stabilea nimic privitor la frontiera nordica a tarii. Greseala aceasta au stiut sa o exploateze in favoarea lor cehii, care, bucurandu-se si de o mare trecere in fata Areopagitului mondial, si-au impins frontierele pana la hotarele Ardealului istoric. Raporturile dintre delegatiile ceha si romana nu erau prea bune, iar retragerea de la Conferinta a lui Bratianu (2 iulie) a provocat o tensiune latenta intre guvernul roman si Consiliul Suprem. In rastimp, trupele romane salveaza armata ceha de ofensiva distrugatoare a bolsevicilor unguri si, ca urmare, generalul Prezan, de acord cu comandantul ceh, a fixat o linie demarcationala, care tinea seama de situatia geografica, strategica si economica a ambelor tari, linie care ne dadea intregul Maramures. Delegatia romana, voind sa utilizeze avantajele zonei Prezan, a asteptat zadarnic instructii si imputernicire de la seful guvernului pentru a trata in acest scop”. La 12 septembrie guvernul Bratianu se retrage, dand loc guvernului Vaitoianu. Sub acesta, d. Vaida a inaintat un raport documentat asupra frontierei Maramuresului in care cerea toate comunele romanesti de peste Tisa impreuna cu hotarele lor, propunand o frontiera care incepea la Vest de Teceu si continua pe culmea muntilor spre Nord, care ne-ar fi dat plasele Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu. La 30 septembrie se retrage guvernul Vaitoianu si se constituie guvernul Vaida, care numeste pe langa delegatia romana, ca expert pentru Maramures, pe dr. G. Iuga. Acesta, in timpul sederii sale la Paris, a intocmit mai multe memorii, documente si harti, dovedind caracterul romanesc al Maramuresului de peste Tisa, precum si drepturile istorice incontestabile, pe care Romania de facto le si exercita. Raporturile dinte cele doua delegatii s-au indulcit, iar la Conferinta s-a creat Romaniei o atmosfera favorabila, incat la 16 decembrie, Vaida declara in Camera ca spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului. Dupa aceasta incep tratativele intre cele doua delegatii si se fac interventii cu succes la barbatii de stat ai Aliatilor. Ca urmare, delegatia ceha a acceptat punctul de vedere romanesc, incat la 15 martie 1920, d. Osusky, seful delegatiei cehe, incunostinta pe d. Vaida ca frontiera Maramuresului este pe cale de a fi rezolvata in scurta vreme. Dupa acordul ce s-a stabilit intre delegatii, primeam intregul Maramures, cu exceptia plasei Dolha. Acordul urma sa fie semnat la Londra, unde a fost transpusa Conferinta. Cand delegatii romani au prezentat documentele spre semnare, delegatia ceha a refuzat semnarea lor, sub pretextul ca in urma demisiei guvernului Vaida, delegatia romana nu mai dispune de imputernicirea legala pentru a putea sa semneze acordul incheiat. Schimbarea de guvern, in momentul culminant al stabilirii definitive a frontierei nordice a Romaniei, a fost fatala Maramuresului. Guvernul Averescu, in loc sa continue tratativele si sa duca la bun sfarsit lucrarile guvernului Vaida, la finele lunii iulie 1920 a ordonat, cu o graba nejustificata, retragerea trupelor romane dincoace de Tisa. Dispozitia aceasta a fost considerata de cercurile diplomatice internationale ca o renuntare de buna voie din partea Romaniei la teritoriul Maramuresului de peste Tisa, care, in scurta vreme a si fost ocupat de trupele cehe. Astfel, printr-o hotarare grabita, s-a aplicat Maramuresului o operatie mortala, care nu tinea seama nici de configuratia sa geografica, nici de interesele sale economice si nici de dorintele categorice ale locuitorilor sai. Redus la o treime si lipsit de legatura feroviara cu Polonia si cu restul tarii, Maramuresul a devenit un judet deficitar si un colt mort din trupul viu al Romaniei. In vara anului 1921 s-a tinut la Sighet congresul general al „Astrei”, la care a participat elita intelectualitatii romane din Transilavania, precum si reprezentantii mai multor societati culturale din strainatate. In fata acestora, dr. V. Filipciuc a tinut o conferinta documentara despre situatia etnografica, economica si culturala a intregului Maramures, pe care a incheiat-o cu urmatoarele declaratii testamentare: „Noi, stranepotii lui Dragos si Bogdan, nu vom recunoaste niciodata granita nedreapta dintre Cehoslovacia si vom pretinde mereu drepturile noastre stramosesti asupra patrimoniului romanesc de peste Tisa, unde avem frati romani dintre cei mai buni, precum si alti frati, care s-au slavizat din vitregia timpurilor! Vom blestema mereu o granita care ne desparte de un pamant sfant, presarat cu altare romanesti, sub care zac oasele sfinte ale atator stramosi, cucernici egumeni si vladici, viteji voievozi, cneji si magiștri maramureseni!” In 1922, cu venirea la putere a partidului liberal, vechii luptatori nationalisti au fost inlaturati din viata publica, iar conducerea Maramuresului a ajuns sub influenta nefasta a tradatorilor si renegatilor din vremea regimului maghiar. Prin aceasta se inaugureaza pentru Maramures o era de falsificare a vointei alegatorilor, o era de mamelucism si de lichelism politic, o era de afaceri veroase, de contrabande in stil mare si de banditisme forestiere. Din aceasta au stiut sa profite cel mai mult jidovii, care nu numai ca s-au imbogatit peste masura, dar au reusit sa se impuna si ca natiune politica, fiind reprezentata chiar si in parlamentul tarii, in anii 1928-1932, prin dr. Fischer Jozsef, avocat din Cluj, si in anii 1933-1937 prin Szmuk Mechel, comerciant de vite din Sighet. In urma verdictului de la Viena, din 30 august 1940, la 5 septembrie, trupele maghiare au ocupat Maramuresul, anexandu-l vremelnic Ungariei. Tragedia acestui eveniment o mareste faptul ca vechii luptatori romani au disparut, iar supravietuitorii au fost siliti sa se refugieze; in timp ce o insemnata parte de renegati, educati in spirit maghiar si casatoriti cu unguroaice, in frunte cu tradatorul Mihali Peter, inca mai traiesc si, ramanand pe loc, urmeaza sa-si reia activitatea miseleasca de maghiarizare si de oprimare politica a romanilor, intrerupta in toamna anului 1918. Unii dintre fiii Maramuresului, ramasi in Ungaria, au ajuns acolo la posturi conducatoare si la mare influenta politica. Printre acestia vom pomeni pe urmatorii: Ion Bud, profesor de politehnica in Budapesta, fost ministu de finante al Ungariei, timp de zece ani, fiul fostului invatator Ion Bud din Dragomiresti; apoi fratii acestuia dr. Gheorghe Bud, director de spital si dr. Cornel Bud, avocat si director de banca, ambii in Budapesta; Sigismund Szaplonczay, secretar de stat; dr. Aurel Man, avocat in Seleus, casatorit cu baronita Maria Perenyi, sora actualului guvernator al Subcarpatiei, s.a, in timp ce Ungaria nu are nevoie de elemente straine pentru reintronarea politicii sale de dinaintea razboiului mondial si pentru aplicarea vechilor sale metode politice, pe care le-am vazut deja in capitolele precedente. Totusi, caracterul curat romanesc al Maramuresului voievodal nu va putea sa dispara nici dupa mii de ani de stapanire straina, decat numai prin totala extirpare a celei mai vanjoase si mai porlifice populatii romanesti. Atrocitatile armatei maghiare de ocupatie, numarul mare de refugiati, precum si moartea d-rului Gavrila Iuga, lovit de trasnetul durerii neamului, la 4 octombrie, in refugiul sau din Vatra Dornei, vor alimenta necontenit credinta nestramutata in biruinta finala a neamului si in reinvierea hotarelor stramosesti.