GAZETA DE RELIGIE / Fericirea a noua

* „Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri” (Matei 5, 11-12) In Biserica lui Hristos mucenicia este un fapt permanent, valabil pentru credinciosii tuturor veacurilor care stiu ca „prin multe suferinte trebuie sa intram in Imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22). De aceea, Sfantul Apostol Pavel scria: „Toti cei care vor sa traiasca cucernic in Hristos Iisus vor fi prigoniti” (II Timotei 3, 12). In toate generatiile de crestini a existat pe langa mucenicia sangelui si o mucenicie a evlaviei. Daca prigoanele sangeroase din primele veacuri ale erei crestine au incetat de mult, totusi, chiar in vremea de astazi, exista o patimire pentru credinta. In aceasta privinta, Fericitul Augustin scria: „Intr-adevar, cei ce urmeaza astazi calea lui Hristos au de suferit…”. „Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni” (Ioan 19, 20). Crucea este punctul de plecare, dar si substanta vietii crestine. Crucea, oricare ar fi ea: boala, moarte, prigoana, ura celor rai, esec, saracie, este o dovada ca apartii lui Hristos. Hristos Domnul a spus ucenicilor Sai: „Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena” (Matei 10, 28). Un adevarat ucenic al lui Hristos priveste suferinta sa personala ca un semn dumnezeiesc ce se afla pe calea ce duce la cer. Asa au privit suferinta martirii crestinismului, care sunt pentru noi „pilda de suferinta si de indelunga rabdare” (Iacob 5, 10). Se inseala acei crestini care cred ca pot trai pe pamant fara ispite si lupte, ca se pot mantui fara suferinta si cruce. Insa, Dumnezeu niciodata nu ingaduie sa fim ispititi peste puterile noastre, „ci odata cu ispita va aduce si calea de a iesi din ea, ca s-o putem rabda” (I Cor. 10, 13). Sfantul Apostol petru spune: „dar de veti si patimi pentru dreptate, fericiti veti fi…intrucat sunteti partasi patimilor lui Hristos” (I Petru 3, 14; 4, 13). Asadar, nu este bine sa te bucuri cand toate iti merg bine, iar in necazuri sa fii posomorat, si sa cugeti ca necazurile sunt straine de calea lui Dumnezeu. Caci de la inceputul lumii si din generatie in generatie oamenii pasesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce si prin rastignirea si omorarea patimilor. Daca nu accepti necazurile in viata ta, sa stii ca nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei sa pasesti pe urmele sfintilor, ci voiesti sa mergi pe o alta cale, a ta, si sa pasesti pe ea fara sa patimesti nimic. Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la cer prin odihna. Stim unde se sfarseste calea odihnei si a traiului bun. Dar si din aceasta intelegem ca celor ce ii iubeste Dumnezeu le trimite neincetat si necazuri, dar ii acopera cu harul Sau. Sa bati cu staruinta la usa milei lui Dumnezeu atunci cand esti impresurat de ispite si prin frica intristarilor sa intre in mintea ta samanta pomenirii lui Dumnezeu, ca rugandu-te fierbinte sa te apropii de El. Si astfel sa se sfinteasca inima ta cu neincetata pomenire a lui Dumnezeu. Daca vei face aceasta, atunci cand Il vei ruga El te va asculta. Durerile si ostenelile pe care le suferim in aceasta lume pentru dragostea lui Dumnezeu nu se pot compara cu desfatarea duhovniceasca pe care El a pregatit-o celor ce sufera pentru Hristos in aceasta viata. Painea care se castiga cu sudoare, este dulce pentru taran, tot astfel si ostenelile care sunt rabdate pentru virtute, se fac si ele dulci in inima care a cunoscut pe Hristos. Sa rabzi cu multumire injosirea si umilirea ca sa ai indrazneala la Dumnezeu. Omul care rabda de buna voie cuvinte grele si injositoare, acela asaza cununi de spini pe capul sau. Unul ca acesta este fericit, deoarece la judecata viitoare va fi rasplatit cu cununa nestricaciunii. Nu face din izvoratoarea vietii pricina de moarte. Du-o cu bucurie, lucrand cu insufletire la mantuirea ta. Ca sa nu-ti pierzi increderea si daruirea fata de El, Dumnezeu a iconomisit sa fie incercat de necazuri. Prin acestea El te aduce langa Sine si te cinsteste cu darul infierii, daruindu-ti din belsug harul Sau. Caci altfel cum ai fi cunoscut ca iti poarta de grija si te iubeste, daca nu te-ar fi impresurat necazurile? Si aceasta ca sa te inveti sa-i multumesti pentru toate lui Dumnezeu. Aminteste-ti de Dumnezeu ca si El sa-ti aminteasca de tine. Iar atunci cand isi va aduce aminte de tine si te va mantui de necazuri, vei primi de la El tot felul de binecuvantari si vei fi fericit. Cand toate iti vor merge bine, sa te supui lui Dumnezeu si sa pazesti poruncile Lui, ca sa ai indrazneala inaintea Lui intru necazurile tale, prin rugaciunea facuta din inima si cu staruinta. Asadar, ispitele si necazurile aduc mult folos duhovnicesc. Omul niciodata nu va putea cunoaste puterea dumnezeiasca traind in odihna si desfatare. Deoarece, cu cat inaintezi pe calea ce duce la Imparatia lui Dumnezeu, tine minte ca ispitele vor fi tot mai puternice. Caci potrivit cu masura harului este si incercarea prin ispite. Mai bine sa fii dispretuit, decat sa dispretuiesti tu pe altul. Mai bine sa fii nedreptatit decat sa nedreptatesti; mai bine sa fii prigonit decat sa prigonesti; mai bine sa fii rastignit decat sa rastingnesti; mai bine sa fii clevetit decat sa clevetesti. Cei care au suferit pentru credinta in Hristos, martirii, mucenicii, au mers spre temnite intunecoase, spre spanzuratori si spre ruguri cu zambetul pe buze si coborau treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei flamanzi, cantand psalmi si imnuri de premarire lui Dumnezeu. De aceea, Biserica pomeneste ziua mortii sfintilor mucenici ca o zi de biruinta si de bucurie. Noi ne asemanam acestora atunci cand rabdam in liniste clevetirile si ocarile pentru ca ne rugam si postim, ne spovedim si participam in mod frecvent la slujbele bisericii. Aceasta rabdare va fi primita de Dumnezeu „ca o jertfa de sange”, fiindca Hristos, prin sangele Sau, a sfintit toate „crucile ucenicilor Sai”. Daca pentru Iisus crucea a fost marea ascultare prin care a reparat marea neascultare a oamenilor, pentru noi acceptarea crucii inseamna primirea vointei lui Dumnezeu, contrara proiectului nostru de fericire pamanteasca. De obicei, cand vin crucile, suntem ispititi sa-L intrebam pe Dumnezeu „De ce?”. Si, de multe ori, il acuzam pe Dumnezeu ca le ingaduie, sau ne plangem ca sunt prea grele. In schimb, Dumnezeu ni le face pe masura noastra, asa cum este bine ilustrat in urmatoarea istorioara. Se povesteste ca un om se plangea mereu Domnului ca ii este prea grea crucea pe care o avea. Atunci Domnul il cheama intr-o gradina, in care se aflau multe cruci. Dumnezeu i-a spus sa-si aleaga o cruce pe care sa o poata duce. Omul s-a dus si, incercandu-le la rand pe toate, n-a gasit niciuna mai usor de purtat. Atunci si-a dat seama ca tot a lui, cea de la inceput, i se potrivea mai bine. Sa nu uitam ca, tot ce vine de la Dumnezeu trebuie sa primim cu supunere, ca El nu va ingadui sa fim ispititi peste puterile noastre, „ci, odata cu ispita va aduce si calea de a iesi din ea, ca s-o putem rabda” (I Cor. 10, 13). Protos. Drd. Casian Filip, eclesiarh al Catedralei Episcopale „Sfanta Treime” Bibliografie: 1. „Fericirile” – Irineu Bistriteanul, Ed. Glasul, Huedin, 2001. 2. „Invatatura Parintelui Serglue – Tine candela inimii aprinsa” – Jean-Claude Larchet, Ed. Sofia, Bucuresti, 2007. 3. Sfantul Isaac Sirul – „Despre ispite, intristari, dureri si rabdare”, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2007