Gaza, fasia tensiunilor

Indiferent daca incursiunea Israelului în Fasia Gaza si atacurile masive asupra Libanului îsi îndeplinesc scopurile militare, un lucru este clar. Razboiul pe doua fronturi al Israelului a aruncat în aer “planul de convergenta” pentru Cisiordania, propus de premierul israelian Ehud Olmert si de partidul sau Kadima, aflat la conducerea Israelului, deoarece, la trei luni dupa conceperea acestuia, guvernul de la Tel Aviv s-a vazut în situatia de a fi privat de agenda sa politica, apreciaza Shlomo Ben-Ami, fost ministru de externe al Israelului, în Financial Times, citat de Rompres. Planul de convergenta Retragerea colonistilor si evacuarea asezamintelor din Fasia Gaza este o sarcina cu mult mai dificila decat retragerea unilaterala din Gaza realizata de fostul premierul Ariel Sharon. Daca frontiera Israelului cu Gaza, o fasie de pamant compacta a carei granita cu Israelul nu a fost niciodata pusa la îndoiala, a iscat un asemenea conflict, care sunt sansele ca o astfel de operatiune sa reuseasca în Cisiordania? Aici este necesara o împartire mult mai subtila si mai flexibila a responsabilitatilor cu guvernul Hamas, pe care Israelul l-a refuzat ca partener. În opinia fostului ministru de externe israelian, operatiunea “Ploaia de vara” din Gaza a relevat esecul strategiei israeliene de retragere unilaterala din teritoriile palestiniene, pentru care raspunzatori se fac în primul rand israelienii. Un sondaj de opinie realizat de catre Institutul Reut din Tel Aviv indica o scadere semnificativa a sustinerii populatiei fata de planul de convergenta al lui Ehud Olmert, în conditiile în care 49% dintre israelieni i se opun, fata de doar 38% care îsi manifesta aprobarea. Lectia trista care poate fi extrasa din operatiunea de evacuare a colonistilor din Gaza este ca spectrul rachetelor Qassam lansate de pe o noua linie a frontului din Cisiordania împotriva marilor centre urbane din zona Tel Aviv nu mai reprezinta o amenintare îndepartata. Daca Olmert doreste sa îsi salveze planul de convergenta, singura sa sansa o reprezinta colaborarea cu guvernul Hamas condus de Ismail Haniyeh. Acest lucru presupune folosirea razboiului actual din Gaza drept o oportunitate de a stabili un acord care depaseste cu mult chestiunea militarului israelian rapit. Un guvern israelian decis sa abandoneze incursiunile si crimele comandate poate fi impulsionat de rezultatele sondajului Institutului Reut, potrivit carora 45% dintre israelieni sustin ideea unor negocieri directe cu Hamas. Viclenia Hezbollah Ben Ami este de parere ca Hamas ar fi mult mai dispus decat Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) sa accepte un acord interimar pe termen lung cu Israelul. Trebuie spus ca, daca acest acord se vrea unul mai de durata si mai solid decat unul cu OEP, Hamas trebuie sa se transforme într-o grupare disciplinata si ierarhica, capabila sa respecte un acord de încetare a focului. Cu toate acestea, atat pentru OEP cat si pentru Hamas, esecul modului în care s-a desfasurat retragerea israeliana din Gaza, alaturi de nerespectarea de catre gruparea siita Hezbollah a întelegerilor care au însotit retragerea Israelului din Liban, în 2000, sunt o marturie trista a faptului ca democratia araba nu este în mod necesar cheia pacii si stabilitatii în regiune. Problema, crede Ben Ami, este una de ordine si autoritate. Razboiul pe doua fronturi a fost generat, pana la urma, de militii independente, asupra carora guvernele alese nu au nicio autoritate. Pentru a fi un partener de încredere, sustine fostul ministru de externe israelian, Hamas trebuie sa evite sa aduca teritoriile palestiniene în starea dezastruoasa de anarhie institutionalizata în care au fost aduse de Al Fatah, dar nici sa devina un stat în stat, asa cum se întampla în cazul militiilor Hezbollah. Potrivit The Jerusalem Post, Israelul a privit cum Hezbollah îsi construieste pas cu pas capacitatea sa ofensiva, în anii în care zona de securitate a fost anulata, si a decis sa nu actioneze. Aceasta atitudine a fost interpretata însa drept slabiciune. Atacurile transfrontaliere au subliniat intolerabila absenta a spatiului de manevra a Fortelor de Aparare Israeliene în astfel de circumstante. Guvernul israelian, al carui ministru al apararii spera în mod sincer sa patroneze reîntoarcerea la o solutionare pasnica a conflictelor, s-a vazut obligat sa schimbe, pe cale militara, “regulile jocului”. Hezbollahul este un inamic viclean si puternic, capabil în mod stralucit sa demonstreze ca poate provoca haos, ceea ce face dificil scopul de a-i zdrobi capacitatea ofensiva. Greseli si solutii Saptamana trecuta, Hezbollah a încalcat trei linii politice. Prima a vizat extinderea operatiunilor sale militare în afara zonei Shebaa. Desi Hezbollah a mai facut asta înainte, ucigand militari israelieni, ultima operatiune a fost considerata intolerabila de un guvern israelian care se confrunta deja cu rapirea unui alt militar israelian de catre Hamas, în Gaza. O alta frontiera pe care a depasit-o Hezbollah a reprezentat-o evidenta sa coordonare de strategie cu Hamas, coordonare care a depasit scopul sau declarat de a apara Libanul, dandu-i Israelului senzatia ca lupta într-un razboi pe doua fronturi. A treia frontiera încalcata de Hezbollah a fost una interna. Aducand Libanul într-un conflict cu Israelul pe care nu îl poate castiga, Hezbollah a încercat sa puna la cale o lovitura de stat împotriva parlamentarilor anti-siiti si a majoritatii aflate la guvernare, care se opune aventurierismului militar al acestor militii siite. Hezbollah a sperat sa îi poata umili pe politicienii anti-sirieni, fortandu-i sa aprobe rapirile si sa arate cat de putin control are guvernul asupra acestui partid. Israelul poate brutaliza cat vrea Libanul, însa, pana nu se întreprinde ceva pentru a-l opri pe presedintele sirian Bashar al-Assad sa destabilizeze regiunea, prea putin poate fi facut pentru a schimba lucrurile. Ar fi mult mai bine daca Israelul si America ar profita de pe urma faptului ca, probabil, Hezbollah si-a supralicitat puterea. În Liban, opinia publica este în mare parte revoltata de faptul ca gruparea militanta a provocat un razboi cu Israelul din care Libanul nu poate iesi castigator. Turismul de sezon, una din putinele surse de redresare financiara a acestei tari, a fost ruinat din cauza actualului conflict. În plus, nici macar principalii sustinatori ai Hezbollah, musulmanii siiti din sud, nu pot fi bucurosi sa vada orasele si satele transformate în campuri de razboi. Ce e de facut? Desi eforturile Natiunilor Unite de a aduce pacea în Orientul Mijlociu nu s-au dovedit eficiente, ONU s-ar putea dovedi organizatia potrivita pentru a interveni , avand în vedere ca se poate folosi de Rezolutia 1559 a Consiliului de Securitate, aprobata în 2004, care cere dezarmarea Hezbollah. Ar fi bine ca membrii Consiliului de Securitate sa se gandeasca la o initiativa bazata pe rezolutia respectiva, care ar include o propunere pentru dezarmarea graduala a Hezbollah, garantii scrise din partea Israelului ca va respecta suveranitatea Libanului si îsi va retrage trupele din regiunea Shebaa, si eliberarea, de ambele parti, a prizonierilor. The New York Times