„În 40 de ani am făcut vagoane de cojoace şi haine de piele”

Gavril Onisim din Cărbunari a fost înzestrat de Bunul Dumnezeu cu multe talente. Tăbăcar renumit, sculptor, pictor. Aşa că, a încercat să împărtăşească harul primit şi să-şi folosească talentele în folosul oamenilor. La 72 de ani, are mulţumirea şi împăcarea omului care şi-a urmat drumul, indiferent de greutăţi.

Pe Gavril Onisim din Cărbunari îl ştie toată lumea. Unii îi laudă talentul de sculptor sau pictor, alţii, măiestria de tăbăcar, dar mai ales, omenia. Onisim spune însă că: „definiţia mea e foarte modestă, nu mă consider artist, ci cochetez cu arta, este un hobby pentru mine”.

Povestea cochetării cu arta a început în tinereţe. Tocmai se înfiinţase Şcoala Populară de Artă şi s-a înscris şi el. Viaţa l-a dus însă pe alt drum. Avea să revină la „prima dragoste” după mulţi ani: „Eram tânăr, la vreo 3 ani după ce m-am căsătorit, se înfiinţase în Baia Mare Şcoala Populară de Artă, cu mai multe secţii (pictură, sculptură etc.). M-am înscris şi eu. Dar fiind căsătorit, având prima fetiţă şi fiind în construcţie cu gospodăria, având mult de lucru, am fost obligat după un an şi ceva să abandonez Şcoala.

Asta deşi când am intrat am fost peste 170 de candidaţi şi am rămas 25, eu fiind pe locul 4 sau 5 între toţi ceilalţi. Pe atunci nu mi-am dat seama că din artă se poate face ceva, altfel aveam acea diplomă de Şcoala Băimăreană.

Am luat o pauză în ceea ce priveşte arta. Că meseria mea a fost de tăbăcar. Am lucrat cu piele aproape 40 de ani. După ce am intrat în meserie, nu am mai pictat. Doar în ’67 am făcut un tablou şi gata. Am mai făcut eu ceva pentru o biserică în Preluca Nouă, Cina cea de Taină – un tablou pe pânză în ulei. Nu ştiu eu cât era de reuşită, că eram la început. Şi tot atunci am început un tablou cu Mântuitorul, pe care l-am terminat anul acesta, când   l-am recondiţionat”.

Meseria sa de bază este de tăbăcar. Cojocar, mai bine zis, aşa cum i se şi spune în sat: „Eram singurul cojocar din zonă. În 40 de ani am făcut vagoane de cojoace şi haine de piele. Din asta am trăit. Iniţial am fost ucenic în Colţirea şi acolo am învăţat croitoria în stofă. Nu aveam unde să mă angajez şi întâmplarea a făcut să lucrez cu un blănar din Baia Mare, care m-a luat ca şi croitor în piele. Şi din mers am învăţat cojocăria şi prelucratul pielilor, la Cooperativa Mogoşa. Asta a fost prin ’68. La mine venea omul primăvara cu pieile şi se ducea toamna cu cojocul.

Făceam şi cojoace tradiţionale. Foarte multe dintre ele le puteţi vedea la dănţăuşii din Groşi. Dar acelea pe care le veţi vedea cu flori şi cu o margine din fibre să ştiţi că sunt cojoacele făcute de noi, aici. Pe lângă astea am făcut haine de piele, blănuri şi multe altele. Erau la modă, foarte căutate şi bine plătite”.

În 1996 a intrat în pensie, apoi, cu schimbarea modei, hainele de blană au început să aibă mai puţină căutare după anul 2000. Onisim crede însă că moda va reveni. Din păcate, nu şi-a putut forma un ucenic: „pentru că      n-am avut la cine. După ’90 am avut un gând să înfiinţez un atelier, că aveam toate cele necesare, însă lumea a migrat spre alte lucruri. Li se părea că meseria asta e una murdară şi grea. Aşa că am abandonat, poate am făcut rău.

În Baia Mare am lucrat într-o secţie de blănărie, după care am lucrat prin Cooperaţia de Consum acasă, cu soţia cot la cot”.

După ce s-a pensionat, meşterul a revenit la dragostea din tinereţe, arta: „În tinereţe, dorinţa mea a fost să fac tâmplărie. Însă pe acele vremuri nu erau tâmplari care să ia ucenici. Era un singur tâmplar în Baia Mare care lucra mecanizat. Restul lucrau din mână absolut tot. Nu erau maşini de jiluit. Aşa am ajuns la croitorie. Dar am rămas cu gândul la lemn. După ce am intrat în pensie, în paralel cu gospodăria, am făcut diferite obiecte pentru casă. Nu am făcut niciodată pentru bani. Eu am făcut tot mobilierul pentru casă, un dormitor la fiica mea. Cu sculpturile am început de vreo 4 ani. Nu am avut timp să fac sculpturi pentru vânzare. Am şi în Biserica din Cărbunari câteva lucrări. De exemplu, tripodul pe care se citeşte Evanghelia, o masă pentru sărutat crucea şi crucea sculptată de pe altar sunt făcute de mine. Am şi lambriat biserica, iar cineva m-a întrebat de ce am lucrat fără niciun ban. I-am spus că pe mine nu m-a învăţat nimeni, n-am fost ucenic, dar mi-am dorit. Iar dacă Dumnezeu m-a ajutat să fac toate astea, atunci am simţit nevoia să întorc înapoi cu cât am putut. În sculptură prefer motivele religioase, dar am şi un moroşan la coasă, Pintea, am Sfânta Treime – o lucrare în stejar etc. Pictură n-am făcut până în iarna asta, din ’67. Nepoata mea are înclinaţii spre pictură şi şi-a luat vopsele acrilice şi o pânză şi a făcut o vază cu flori. A venit să mă întrebe despre umbre şi proporţii, şi mi-a sărit în ochi şi mi-a venit ideea să-mi cumpăr şi eu vopsele. Deci, nepoata mea a trezit pictura din mine. Am făcut un tablou cu terenul nostru, o reproducere după Grigorescu, o materializare a poeziei „Pe lângă plopii fără soţ”, un peisaj cu Valea Cavnicului etc. Nu le-am făcut să le vând. Pe sculptura cu Sfânta Treime am lucrat o jumătate de an”.