Gara de la Buşag, partea a doua

În urmă cu două luni am publicat în paginile minunatului nostru săptămânal un text, „ca o poveste”, despre un proiect desenat de meseriaşii băimăreni pe tema dezvoltării Băii Mari în contextul economic actual. Propunerea meseriaşilor, în speţă a lui Petre Mitru, a fost parcă desprinsă din cartea de poveşti a Băii Mari.

Dezvoltarea zonei metropolitane se centrează pe mutarea gării Baia Mare la Buşag.

O astfel de mişcare are şi explicaţii, şi propuneri. Gara băimăreană este încremenită într-o bulă de timp. Fiind capăt de linie şi cum CFR merg prost, mai multe curse au fost anulate, iar cele care mai merg au puţini pasageri. Nu se justifică în acest moment o gară de dimensiunile actuale şi poziţia pe care o are.

Gara Buşag ar fi mult mai adaptată nevoilor şi cerinţelor. Pe locul gării băimărene s-ar putea face multe. S-ar elibera un teren de care oraşul are mare nevoie.

Dar proiectul are în vedere zona aeroportului şi Someşul care ar putea deveni navigabil. Vecinii din Satu Mare s-au apucat să dezvolte un astfel de proiect.

Este doar o propunere, dar realizată ţinând cont de realităţile momentului.

Textul a fost primit bine, dar nu ne-am fi aşteptat la un mesaj primit din Buzău. Un cititor al săptămânalului nostru ne-a trimis o scrisoare în care spune că povestea de la Buşag i-a adus aminte de tinereţe, de primii ani în profesia de inginer la CFR.

Reproducem scrisoarea.

„Am citit cu real interes articolul dumneavoastră despre staţia CFR Buşag. Terminând Facultatea de Transporturi din Universitatea Politehnică Bucureşti în 1964, am fost repartizat la staţia CFR Baia Mare (gara veche), unde am început „stagiile”, adică eram inginer stagiar şi trebuia să trec prin toate funcţiile specifice activităţii de exploatare feroviară, la început ca asistent şi după darea examenului de autorizare, la efectuarea serviciului „pe proprie răspundere”.

În staţia Buşag am făcut stagiul de impiegat de mişcare, numai asistent şi după ce am dat examenul de autorizare şi l-am luat (dar nu din prima!) am efectuat stagiul pe proprie răspundere în staţia Lăpuşel.

Pe vremea aceea şef de staţie în Baia Mare era d-l Demian Iosif şi adjunctul său, d-l Slănină Vasile. În staţia Buşag, şef de staţie era d-l Perţea. După terminarea stagiilor am cerut să lucrez direct ca operator RCM Dej. Erau puţini operatori şi nu puteau pleca în concedii de odihnă. Regula era că nu puteai fi operator RCM (asta era titulatura) decât dacă avei minimum 8 ani de experienţă ca impiegat de mişcare pe o linie principală /Cluj-Oradea de exemplu). Eu am insistat şi atunci am fost chemat la o nouă examinare care a durat 8 ore în două zile consecutiv. Examinarea s-a făcut de către instructorul regional de mişcare d-l Pavel. Aşa am ajuns în vara lui 1965 cel mai tânăr operator RCM din România. Aveam 26 de ani.

În toamna anului 1965, la RCM Dej s-au mai angajat 2-3 operatori, care îşi luaseră între timp autorizarea, oameni toţi în jurul vârstei de 40 de ani. La Baia Mare era inginer de staţie ing. Creţu Florin care s-a mutat la staţia CFR Braşov-Călători şi am venit eu. După experienţa de la RCM Dej a fi inginer de staţie era „floare la ureche”. Încă era staţia veche, înghesuită ca vai de capul ei. Pe vremea aceea era circulaţie, nu glumă şi nu atât de călători, cât era de marfă.

Încet, încet pe câmpul unde păşteau bivolii de la Mocira a început să se construiască  noua staţie. În faza iniţială a construcţiei nimeni nu mi-a cerut ajutorul, dar când a fost vorba de amplasarea liniilor şi în special „conjugarea macazelor” apoi noi, viitorii utilizatori, am avut cuvântul hotărâtor.

Atunci am văzut planurile viitoarei clădiri. Când s-a dat în funcţie noua staţie, clădirea destinată publicului cu săli de aşteptare nu era gata.

Darea în funcţie a noii staţii a fost o aventură întreagă, dar s-au făcut şi drumurile de acces la gară şi la magazia de mărfuri, de peste linii, unitate importantă la vremea acea.

Organele de partid mereu ne chemau să „raportăm” stadiul lucrărilor. Şeful de staţie, d-l Demian, mă trimetea pe mine (că eram bun de gură). Odată nu am ce face şi îi întreb aşa, în plină şedinţă: „Ce dracu, are nevoie Baia Mare de o aşa mare gară? Că în definitiv e gară „capăt de linie” şi călătorii nu stau în ea, iar cei ce vin din direcţia Jibou să meargă la Satu Mare sunt maxim 10 în 24 de ore.”

Să vedeţi ce s-au năpustit cu gura pe mine. Nici eu nu m-am lăsat şi ridic tonul. „Aţi terminat? Eu sunt singurul inginer de transporturi feroviare din acest judeţ şi eu ştiu ce spun. Cine vine să plece cu trenul vine cu 10 minute mai devreme şi nu intră în sala de aşteptare, se suie în tren. Baia Mare nu are trenuri în tranzit. Iar cel ce soseşte, pleacă acasă, nu intră în sala de aşteptare”.

Evident că au început să se răţoiască la mine. Atunci „am scos asul din mânecă! „Dacă nu mă lăsaţi în pace, îmi dau demisia din partid. Puteai să auzi cum cade un ac”. M-am ridicat şi am plecat. Pe vremea aceea a da demisia din partid era un lucru aşa de grozav, încât asemenea cazuri era „rezolvate” personal de Elena Ceauşescu şi se lăsa cu nişte sancţiuni zdravene pentru şefii locali care nu au ştiut să preîntâmpine asemenea situaţii.

Nu mai lungesc vorba, în toamna lui 1971 m-am înscris la Cursul postuniversitar de Informatică la Politehnica din Cluj-Napoca şi lucrez şi azi în informatică. Am o firmă aici în Buzău care organizează cursuri de informatică pentru adulţi. Din 1994 şi până azi am avut 4.124 de cursanţi.

Prin 1999 – 2001 iau un CD cu numerele de telefon şi îi caut pe foşti „şefi” din Baia Mare. Cei care se înverşunaseră împotriva mea erau morţi. Am găsit două persoane care mi-au confirmat că am avut dreptate. Aceştia m-au sfătuit să nu mă mai cert cu aceia care aveau alte păreri. I-am ascultat atunci, oricum vroiam să plec din Baia Mare. Un oraş minunat, dar prea poluat. Un băiat de al meu nu s-a vindecat de astm, decât când ne-am mutat în Buzău.

Am plecat din Buzău în toamna anului 1974. Am lucrat 2 ani şi la CTCE Baia Mare.