Gânduri despre... vocație

Sunt profesor de peste trei decenii. Întotdeauna intram și ieșeam de la ore și clase cu bucurie și plăcere. Am fost educat și m-am străduit să-mi fac treaba și meseria cât mai bine și mai temeinic. Mărturisesc, fără rezerve, că am fost mulțumit de ceea ce făceam. Numai că, din păcate, de vreo doi ani încoace, de când lumea a fost zguduită din temeliile existenței sale de această îngrozitoare pandemie, în urma interacțiunilor avute cu elevii, am ajuns să mă întreb tot mai des dacă am ori nu vocație de... dascăl. Odinioară, răspunsul ar fi fost categoric afirmativ. Acum, am  ajuns să am...dubii.

Ioan Țiplea

Încercând să mă lămuresc în problema vocației, mi-am adus aminte de ce-au spus, de pildă, C. Rădulescu Motru ori Max Weber pe această temă. Apoi, mi-am reamintit că acest cuvânt cu rezonanțe plăcute și seducătoare își are obârșia în latinescul vocatio/nis, însemnând chemare/ îndemn/ invitație. Și astfel, în acest mod, am izbutit să mă dumiresc și să-mi  găsesc răspunsuri la întrebările ce mă frământau vârtos în ultima vre­me pe această temă.
O spun răspicat, nu am pretenția ori certitudinea că am aflat adevărul și, în consecință, nici îndrăzneala de a propune definiții docte ale conceptului, însă, după judecata mea, a avea vocație înseamnă, înainte de orice, a avea ,,organulˮ prin intermediul căruia suntem în stare, suntem capabili să ascultăm și să percepem limpede și nedistorsionat chemarea, îndemnul, invitația ce vin dinlăuntrul ființei noastre. Indiscutabil,  acestea sunt forme ale comunicării umane, iar comunicarea implică doi termeni: un emițător și un receptor. În cazul de față, îndrăznesc să afirm că emițătorul sau persoana care adresează chemarea este unul și același cu receptorul, și anume... conștiința fiecărui om. Cum așa? Nu-i riscant să susții că emi­țătorul e identic cu receptorul? Nu cumva o asemenea afirmație încalcă principiul logic al identității? Eu cred că nu. Pentru a deveni comprehensibilă aser­țiu­nea anterioară, dar și pentru a convinge cititorul, se impune o nuanțare aptă să limpezească lucrurile.

Așadar, conștiința sau eul nostru lăuntric, fără de care n-am avea știre de noi și de lume, de ceea ce se petrece atât înlăuntrul, cât și în afara ființei noastre, cu toate că este unitară și închegată în substanța sa, este multiplă și diversă  în formele sale de manifestare. Pe bună dreptate, se vorbește, de pildă, de conștiință religioasă, morală, juridică, civică, politică, națională, europeană ori profesională ș.a.m.d. Admițând că aceste manifestări sau oglindiri ale conștiinței noastre individuale nu-s plăsmuiri și ficțiuni, nici vocația nu poate fi altminteri, în calitate de voce a conștiinței profesionale.

Dacă  putem să acceptăm acest fapt, dacă  admitem că această voce există și se manifestă constant în starea de veghe, atunci trebuie să admitem și adevărul care ne spune că a avea vocație, indiferent de domeniu de activitate, înseamnă a asculta, a ține seama și a te lăsa condus de ceea ce îți spune vocea conștiinței profesionale. Ca orice voce a conștiinței, și aceasta e tainică și misterioasă, însă la fel de reală ca propria noastră conștiință. În cazul în care nu a amuțit din varii motive, dacă ascultăm ce ea ne spune, avem șansa de a găsi, printre altele, și rostul nostru în lume. E o misie și o provocare pe măsura puterii fiecăruia. Așa că, dacă e asumată conștient, vocația onorează profesia.
Fără putință de tăgadă, indiferent de domeniul de activitate, a fi conștient de propria vocație înseamnă a-ți asuma fără rest rolul profesional pe care l-ai ales, a te dedica complet acestei misii, a fi capabil la renunțări, a fi în stare, dacă e cazul, să nu ții seama de judecata nedreaptă și strâmbă a prezentului, mizând pe evaluarea și reabilitarea viitorului.
Or, cu toate că realitatea m-a contrazis deseori pe acest subiect, sunt încredințat că omul cu vocație adevărată este mai puțin interesat de carieră și funcții, de sinecuri, vizibilitate, notorietate, avere, prestigiu ș.a.m.d. Firește că nu le respinge și nici nu le stigmatizează, însă nu-și face din ele scopuri în sine. Pentru un asemenea om -  o fi cumva  pe cale de dispariție? – există un singur  scop și o singură dorință de natură profesională: anume aceea de a-și îndeplini cât mai bine și mai temeinic sarcinile și de a nu face nimic de mântuială. Iar asta înseamnă excelență profesională validată nu atât de atestate, cer­ti­ficate, diplome și titluri academice, cât mai degrabă de rezultatele concrete ale muncii sale, apreciate dezinteresat mai ales de confrații săi din branșa în care lucrează.

Pe de altă parte, omul de și cu vocație este atent nu numai la ceea ce spune și cum spune, cât mai cu seamă, repet, la ceea ce face și cum face, ignorând deseori judecățile celorlalți, fie că sunt șefii lui ori ba.
Mai mult, activitatea unui asemenea om n-are nimic de-a face cu amatorismul, diletantismul, impro­vizația, superficialitatea, fușereala, neseriozitatea, fuga de responsabilitate, impostura, fățărnicia, necinstea, nesta­tor­nicia morală etc. Și cu toate că  are știință de vorba românească transformată de mulți în axioma ,,lasă că merge și așa”, el se ghidează după cea care-i spune că se poate ori că merge numai așa, adică bine și, dacă-i posibil, foarte bine!
Ba mai mult, îndrăznesc să cred și  să afirm că oamenii cu vocație autentică nu sunt și nu pot fi insensibili în raport cu semenii și cu problemele lor. Ei nu sunt, nu pot fi indiferenți față de ceea ce se întâmplă în jur, fiind atenți la... toți și la...toate. În  plus,  conștienți  de propria lor valoare, asemenea oameni refuză categoric orice formă de lingușeală și obediență. Nici în ruptul capului nu pot accepta să devină, să se transforme în ,,curele de transmisie ori în simple ,,unel­te revendicate de cei aflați tempo­rar la cârma mecanismelor sociale și instituționale. Mai mult decât atât, comportamentul lor nu e niciodată mecanic și inert, după cum nici reacțiile nu sunt stereotipe, previzibile și neutre, ci mai degrabă surprinzătoare, creative, pline de vitalitate și pasiune. Or, tocmai pasiunea - acel pathos elen, care nu înseamnă patimă, ci dăruire, și care, în  plus, nu e oarbă, așa cum o întâlnim la fanatici, ci senină - este izvorul din care se adapă continuu cu valori, principii și atitudini profesionale clare și ferme. Însuflețindu-i, pasiunea reprezintă trăsătura emblematică a oamenilor de și cu vocație.

Fiind împătimiți de ceea ce fac, fără să transforme pasiunea clară și senină în obsesie întunecată, ei pun suflet atât în vorbă, cât și în faptă, fără a se amăgi vreo clipă cu gândul că ceea ce spun și fac e întotdeauna și obligatoriu corect, adevărat și bun. Ei urmăresc binele, fără a avea  certitudinea că îl și împlinesc. Pasionați și dedicați, nu au decât o singură certitudine, aceea de a-și face cât mai bine treaba! În schimb, au multe …speranțe. Și temeri, așijderea. În ciuda faptului că îndoielile, neliniștile, eșecurile, trădările și nerecunoștința nu-i ocolesc,  cu toate că deseori lumea crede și face tocmai pe dos, ei se încăpățânează să asculte și să creadă în continuare în vocea conștiinței lor profesionale care le cere să nu mintă și să nu se mintă, să nu se dezică de ei înșiși, de valorile, idealurile, crezurile, rosturile, proiectele …., dar mai cu seamă de faptele lor.
Evitând să plictisesc cititorul cu ,,reflecții prețioase și preten­țioase, închei această analiză, provocându-l pe cititor să o continue și să o dezvolte. Iar dacă  gândurile așternute în aceste rânduri surprind măcar o fărâmă din substanța vocației adevărate, atunci  mă  pot încăpățâna să cred că n-ar fi rău să ne ghidăm viața,  inclusiv cea profesională, după maxima delfo-socratică -  care ne îndeamnă la auto­cunoaștere - și  să refuzăm a îmbrățișa sloganul pe care ni-l vântură experții-apostoli din noile științe ale comunicării, care ne vorbesc și ne amintesc că trăim în era post-adevărului, a manipulării, a dezinformării și a măsluirii prin  fake-news.  După cum a reiterat frecvent filosoful clujean Tudor Cătineanu,  noii apostoli ai comunicării insistă pe datoria de a învăța să comunicăm mai bine, atât cu noi înșine, cât și cu lumea, căci, nu-i așa?, astăzi totul se reduce la… comunicare!
Numai că,  atunci când ne raportăm și ne însușim  imperativul postmodern al comunicării eficiente, care cultivă - când este nevoie – atât minciuna elegant  exprimată, cât și autopăcălirea ori autoamăgirea frumos ambalate, fie vom ignora ori vom face să amuțească vocea noastră lăuntrică, care ne-ar putea spune ce se cade și ce nu, fie vom atenți la ea. Neputându-se amăgi și păcăli pe sine, cel care ascultă mai mult  de vocea conș­tiin­ței sale și crede sincer și statornic în propria sa vocație, va avea întotdeauna rezerve la cântecul de sirenă interpretat cu măiestrie de profeții postmodernității și ai postumanismului, respingând și refuzând să metabolizeze  surogatele de... fericire pe care le promovează și le livrează  ideologia postmodernă.
La capătul acestor rânduri și gânduri, privind în jurul meu, constat că suntem asaltați de o sumedenie de experți tot mai titrați, cu diplome și titluri care de care mai…pestrițe și mai îndoielnice. Dar oare unde-s profesioniștii cu și de vocație? Sigur sunt printre noi.
Sigur avem medici, ingineri, preoți, avocați, magistrați, polițiști, jurnaliști, profesori... cu și de vocație. Numai că, din nefericire, majoritatea acestora nu ne sunt cunoscuți. O fi oare vina lor ori a vremurilor în care trăim? Nu-s sigur, însă, uitându-mă într-o parte și alta, cred că ei n-au decât vina de a fi interesați exclusiv de ceea ce fac, în vreme ce alții…