Furtul Giocondei

La începutul secolului XX, cel mai cunoscut tablou din lume, capodoperă a lui Leonardo da Vinci, a fost furat din Luvru, într-un mod considerat multă vreme senzaţional. Furtul Giocondei a avut loc într-o zi de luni, la 21 august 1911.

Muzeul Luvru, ca de obicei într-o zi de duminică, era plin de vizitatori în data de 20 august 1911. Cei mai mulţi vizitatori se aflau în Sala Carré, locul în care era expusă Gioconda. Printre vizitatori se aflau şi trei italieni, Vincenzo Peruggia şi fraţii Lancellotti. Primul lucrase în cadrul muzeului şi, alături de alţi meşteri, avusese sarcina de a realiza o cutie menită să protejeze celebrul tablou.

La Luvru lucrau de obicei şi numeroşi copişti, admişi în mod regulat pentru studiul şi reproducerea operelor din muzeu. Pentru a avea acces la materiale, fără a fi nevoie să le transporte în fiecare zi, artiştii aveau la dispoziţie o cămăruţă. Chiar aici s-au ascuns Vicenzo Peruggia şi complicii acestuia, în aşteptarea zilei de luni, când muzeul era închis pentru lucrări de întreţinere. La prima oră a dimineţii, în 21 august 1911, cei trei infractori au ieşit deghizaţi în oameni de serviciu. La momentul considerat de el oportun, Peruggia s-a îndreptat spre Sala Carré, a desprins tabloul Giocondei de pe perete şi, mulţumită unei serii de circumstanţe favorabile, s-a îndepărtat cu el sub braţ, ieşind liniştit din muzeu. Incredibil, dar nimeni nu a observat furtul până marţi după-amiaza, cu toate că poate părea de-a dreptul absurd. Acest fapt s-a petrecut şi din cauză că, la vremea respectivă, picturile erau desprinse destul de des de pe pereţi pentru a fi fotografiate sau examinate, iar lipsa unei opere de la locul său obişnuit nu însemna neapărat că ea a fost furată.

Furtul a fost descoperit de un pictor care mergea des la Luvru pentru a realiza copii, Louis Beroud. Era pentru prima oară când se fura ceva din Luvru. Pe moment s-a crezut că este vorba despre o glumă menită să atragă atenţia asupra carenţelor sistemului de siguranţă al muzeului. Când în sfârşit s-a dat alarma, peste şaizeci de inspectori şi o sută de jandarmi au sosit în mare grabă la Luvru. Timp de o săptămână, echipa a scormonit toate colţurile muzeului, cameră cu cameră, etaj cu etaj. Din păcate, Gioconda dispăruse.

Interesant este faptul că, doar cu un an mai devreme, Théophile Homolle, directorul muzeelor din Franţa, făcuse următoarea declaraţie: „Să se fure Mona Lisa? E ca şi cum ne-am gândi că cineva ar putea fura turnul Catedralei Notre Dame.” Cu toate acestea, capodopera a fost furată.

Ştirea furtului a şocat opinia publică, fiind prezentă pe prima pagină a tuturor ziarelor. Toată presa a scris pe acest subiect şi mai multe ziare au pornit propriile lor investigaţii. Presa a promis şi ea recompense oricui ar da o informaţie utilă. „L’Illustration” a instituit un premiu de 10.000 de franci pentru persoana care ar fi furnizat informaţii, 50.000 de franci pentru recuperarea tabloului şi un bonus de 5.000 de franci în condiţiile în care tabloul ar fi fost recuperat până la data de 1 septembrie.

Revista se obliga să nu divulge poliţiei numele hoţului. Oferta era tentantă, dar de zece ori mai mică decât suma care a fost cerută de hoţ în negocierile care au avut loc după mai bine de doi ani. Redacţia a primit peste cinci mii de scrisori şi a fost vizitată de aproximativ o sută de persoane care s-au întrecut în a da amănunte, dar nici unul nu s-a dovedit a fi real. Toate au fost neserioase sau piste false. 

Gioconda a devenit în scurt timp cel mai cunoscut tablou din lume. De dragul celebrităţii, mai mulţi indivizi s-au autodenunţat ca fiind autorii furtului. Printre ei s-a numărat şi poetul Gabriele d’Annunzio, care poza melodramatic în mare patriot italian. 

Dispariţia operei de artă a reprezentat începutul unui scandal imens. Cea mai des repetată întrebare a fost legată de cine ar fi putut comite furtul. Cineva care lucra în muzeu, poate chiar directorii muzeului, unul dintre oamenii de serviciu sau vreun paznic prost plătit?

Directorul Luvrului şi-a dat demisia, câteva persoane au fost concediate, iar altele au fost suspendate din funcţii. Aceste măsuri nu au dus însă la recuperarea tabloului.

Poliţia a declanşat o anchetă de o amploare fără precedent, la care au participat zeci de inspectori. Gările, restaurantele, hotelurile au fost cercetate minuţios. Numeroşi suspecţi, de ordinul sutelor, au fost duşi la poliţie şi interogaţi. Ipotezele cu privire la făptaş au fost nenumărate. S-a vorbit de un complot evreiesc, de un altul anarhist, de o conspiraţie germană pusă la cale de însuşi kaiserul Wilhelm pentru a umili Franţa, din cauza unor divergenţe franco-germane în problema Marocului. Poliţia a oferit recompense pentru orice informaţie care putea să ducă la găsirea tabloului şi a făptaşului.

La redeschiderea muzeului, petrecută o săptămână mai târziu, o mare mulţime s-a adunat ca pentru o înmormântare în Sala Carré, unde toţi şi-au dorit să vadă locul lăsat gol de tabloul furat, frânghiile cu care fusese susţinut şi buchetul de flori adus de o persoană necunoscută. Curiozitatea a fost atât de mare încât unii, chiar dacă nu văzuseră niciodată pictura, s-au dus la Luvru pentru a vedea locul de unde aceasta a fost furată. În acelaşi timp a avut loc o explozie a vânzării vederilor de tip suvenir cu imaginea Giocondei, iar în jurul dispariţiei celebrului tablou s-au răspândit rapid parodiile, ironiile şi glumele, atât în presă, cât şi pe scena teatrului. Au apărut desene umoristice pe această temă, publicaţiile satirice au lansat caricaturi, anecdote şi, la un cabaret parizian, s-a jucat o scenetă care înfăţişa furtul tabloului. De la îngrijorarea maximă la derizoriu nu a fost decât un pas şi, după o vreme, asupra subiectului s-a aşternut tăcerea.

Timp de doi ani soarta tabloului a fost ignorată. Ironia a fost că tabloul se găsea la doar doi paşi de Luvru, în sărăcăcioasa locuinţă a lui Vincenzo Peruggia. Interesant este faptul că, la scurt timp după furt, un comisar al poliţiei pariziene a verificat apartamentul lui Peruggia. Acesta ascunse tabloul sub tăblia mesei, dar comisarul nu a bănuit nimic.

În mod absurd, în scandalul legat de furtul Giocondei au fost implicaţi Pablo Picasso, obligat să dea o declaraţie în faţa unui judecător de instrucţie, şi poetul Apollinaire, suspectat de furt şi arestat în ziua de 7 septembrie. Cei doi au fost eliberaţi din lipsă de dovezi, cu toate că la Appollinaire au fost găsite câteva sculpturi furate de un ex-secretar al poetului.  

În Portugalia au fost semnalaţi doi indivizi care duceau într-un automobil o Gioconda, evident o copie a tabloului lui Leonardo da Vinci. Alarmele false s-au înmulţit din cauză că, la vremea respectivă, circulau multe copii ale celebrului portret. S-au înmulţit şi cacealmalele trimise telegrafic ziarelor. Cu toate acestea, poliţia nu a avut nici un indiciu.

Din cei 257 de angajaţi ai Luvrului anchetaţi, doar unul, un casier, pe nume Bouquet, a declarat că ar fi văzut pe chei un bărbat care păşea grăbit.

Foarte probabil, cel care a comandat furtul picturii a fost un argentian în vârstă de cincizeci de ani, Eduardo de Valfierno, care fusese implicat înainte în vânzarea unor falsuri ale operelor de artă. Scopul acestuia ar fi fost acela de a vinde şase copii fidele ale Giocondei, făcute înainte de realizarea furtului cu complicitatea restauratorului Yves Chaudron, unor cumpărători americani, convinşi că au cumpărat originalul. După aceste tranzacţii, Valfierno nu ar mai fi fost interesat să primească de la Peruggia adevărata Gioconda. Din acest motiv, opera a rămas în posesia italianului, care a decis să se întoarcă în ţara natală, pentru a încerca să o vândă acolo.

Peruggia a trecut fără nici un fel de problemă tabloul în Italia. Hoţul a ieşit la iveală când a trimis o scrisoare sub numele fals, de Leonard, unui negustor de artă, cerându-i să vadă un tablou preţios pe care îl deţinea în Hotelul Tripoli din Florenţa.

La 10 decembrie 1913, Peruggia l-a contactat pe celebrul anticar Alfredo Geri, aducându-l în camera sa de hotel (rebotezat mai apoi Hotel Gioconda), unde a tras de sub pat o valiză în care se afla capodopera realizată de Leonardo da Vinci. Alfredo Geri era însoţit de directorul Galeriei Ufizzi, Giovanni Poggi, pe care-l chemase să evalueze în calitate de expert pictura. Cei doi au rămas stupefiaţi când au văzut că pictura care era oferită spre vânzare era chiar Gioconda. Pe spatele picturii se afla sigiliul oficial al Luvrului, ceea ce certifica că tabloul era adevărata Mona Lisa. Hoţul a cerut în schimbul picturii 500.000 de franci.

De la hotel, cei doi prezumtivi cumpărători s-au dus direct la poliţie. Peruggia a fost arestat fără să opună rezistenţă. Iniţial, acesta a declarat că a furat tabloul pentru că surâsul Giocondei îi amintea de acela al unei bune prietene din copilărie. La proces, Peruggia a afirmat mereu că a acţionat din patriotism, intenţia sa fiind aceea de a readuce Gioconda în patria autorului ei, că tabloul lui Leonardo da Vinci aparţinea Italiei şi a vrut să-l redea adevăratului proprietar, poporul italian. Peruggia n-a explicat de ce nu a donat tabloul şi a vrut să îl vândă. Un expert medical l-a declarat nebun inofensiv, complet iresponsabil.

Tribunalul italian s-a arătat blând cu Peruggia. Hoţul s-a ales cu un an de închisoare, dar a fost eliberat după câteva luni. Mulţi italieni l-au privit ca pe un erou naţional. Presa italiană a scris mult şi laudativ despre gestul lui.

În ciuda mai multor proteste ale naţionaliştilor italieni, în frunte cu d’Annunzio, Italia a înapoiat tabloul Muzeului Luvru. Gioconda s-a întors la locul său din muzeul parizian şi, pe data de 4 ianuarie 1914, a avut loc o ceremonie oficială. Presa a profitat de prilej pentru a redeschide subiectul şi a recapitula întreaga poveste a furtului, ceea ce a sporit şi mai mult celebritatea tabloului. Din momentul furtului, Gioconda a devenit cea mai preţioasă piesă a Luvrului, ea atrăgând anual peste nouă milioane de vizitatori.

„Să se fure Mona Lisa? E ca şi cum ne-am gândi că cineva ar putea fura turnul Catedralei Notre Dame.”