Furca (cujălca) - distincție etnoestetică și/sau arvonul pentru măritat

În contextul economiei autarhice, gospodăria tradițio­nală a practicat o diviziune socială a muncii în care femeii i-a revenit rolul de a-și hrăni familia, de a o crește și educa („cei șapte ani de-acasă”), de a o îm­brăca, dimpreună cu casa.

Furca de tors (lb. latină furca = lemn despicat) este funcție a specializării femeii în meșteșugul țesutului, alături de alte unelte: melița, fusul (între care cel cu zurgălăi este o capodoperă a genului), druga, rășchitorul, vârtelnița, sucala, roata de tors (din secolul al XVII-lea - cu pedală), țevile, stativile (războiul de țesut), suveica, brâglele ș.a.
În comunitățile zonale mozaicate etnic, furca de tors s-a cristalizat și ca un obiect etnoestetic, astfel că cele cu talpă sunt o marcă identi­tară pentru sași și maghiari. Furcile româncelor sunt preponderent sub formă de tijă, mai lungi (2 - 2,30 m.) sau mai scurte, pentru brâu, subraț, de scaun sau de laiță, între picioare (în șezătoare și acasă), la prichiciul cuptorului cu camniță.
Cu timpul, furca de tors a căpătat, pe lângă rolul ei utilitar, și un atri­but de mesager al dragostei; astfel, ea a devenit adevărat obiect de artă, care conținea un cod al iubirii juvenile dintre cei doi protagoniști.
În comunitățile tradiționale, unde era îndătinat că bărbatul este stâlpul casei, el iniția și căsătoria, cei din casa mirelui mergeau „pe văzute”, la casa miresei. Aici, lângă o sticlă de horincă și câteva pancove, se stabilea „credința” sau logodna, după conturarea unei minimale învoieli asupra zestrei fetei de măritat, de obicei.
Ca purtător al dragostei, cujălca era înmânată celei alese în șeză­toare (care mai era numită furcărie sau habă) sau la claca de tors. Dacă unui fecior i se refuza darul și fata nu ieșea după el să-l petreacă, atunci furca de tors era ruptă, precum și fusul pe care aceasta îl avea.
În alt context, existau numeroase credințe și interdicții legate de fur­ca de tors, iar folclorul era, uneori, lasciv:
„Fă-mă Doamne lemn de tufă,
Să mă facă mândra furcă,
Să mă ducă-n șezătoare,
Să mă ție-ntre picioare!”

În timp, furcile de tors au devenit atribut al meșterilor specializați care, chiar dacă unii erau anal­fa­beți, deveneau geniali, prin com­pozițiile ingenioase: dintele de lup, crucea în „X” a Sfântului Andrei, rombul (cupa), zig-zag-uri orizontale sau oblice, unda apei, pă­tratul, rozeta, crucea incizată, care alternau cu spații neîmpodobite, „de liniște”, precum și cu registre florale (flori în patru colțuri - cruci stilizate, pomul vieții, lujeri, frunze, ramuri ș.a.). Alteori, motivele erau antropomorfe (oameni, draci), zoomorfe (șarpele), avimorfe (pasărea-suflet), cosmice (steaua în opt colțuri sau luceafărul - ca semn al infinitului), mitolo­gice (îngeri) ș.a.
Era ales, în general, lemn de tulpină, de alun, paltin sau brad, fără noduri, iar, după ce era cojit, era lăsat una-două zile la zvântat. Astfel pregătit, lemnul era ornamentat începând din partea de sus, lăsându-se „câmp liniștit” (aprox. 30 cm), iar apoi se „împistrea” (aprox. 30 - 70 cm). Cujălca era incizată sau crestată după ce era „pălită” (afumată), iar apoi se co­lora natural, uneori prin frecare cu diferite plante acrilice, între care și coada șoricelului.  

Torsul a fost cea mai răspândită îndeletnicire feminină, încă din epoca neolitică (7.000 - 4.000 î. Hr.), iar Maica Domnului este con­siderată ocrotitoarea acestui meș­teșug casnic (Sfântul Arhan­ghel Gavriil, care i-a adus vestea mi­nunii Întrupării Fiului Sfânt, a găsit-o torcând dintr-un caier de purpură). În acest context, este de amintit că și Baba Dochia a fost încremenită tot cu furca la brâu sau că protopărinților omenirii, Adam și Eva, atunci când au fost izgoniți din Rai, li s-a pus în mână o sapă și o furcă.

Interdicții și credințe:
- nu se toarce în ziua de marți pentru a nu se răzbuna Marțolea; nu se toarce vineri pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri;
- cujălca veche era interzis a se rupe, a se tăia sau a se face din ea alt obiect, ea era dosită bine pentru a se păstra astfel sporul casei; cujălca nu se împrumuta - că-ți dai norocul din casă;
- cujălca nu se ținea culcată și nu se lăsa goală (mai ales între Cră­ciun și Anul Nou - căci atunci bântuie cel mai mult Necuratul), ci în caier, iar fusul rămânea cu fir, altfel aduceau pagubă în casă;
- cu primul tors, reușit de tânăra fată, se înconjura magic de trei ori casa pentru a o „lega” de boli;
- când se năștea o pruncă, i se așeza la cap un caier pentru a-i fi drag torsul și lucrul;
- din tortul de fuior se țesea cămașa ciumei, iar trei fuse cu care s-a tors se împlântau, dacă era cazul, în mormântul unui prezumtiv moroi;
- cu primul caier, din cânepa nouă, se mergea torcând de-a lungul uliței pentru a avea noroc de pânză lungă;
- a toarce în sat, pe bani, era o muncă apreciată, iar acestor femei li se vor șterge din păcate;
- torsul trebuia să se termine până în Joia Mare și până la Sfântul Andrei (30 noiembrie), din cele două posturi mari;
- melița cu două limbi (corden­ciuri) se punea la adăpost ca să nu-i poată fura dracii cele două părți mobile, pentru a se bate toată noaptea și a-i hurduca casa gazdei;
- la Bobotează, deasupra tuturor darurilor popii, se punea și un fuior (căruia i se mai spunea și hăbuc), iar cu fuioarele adunate preoteasa făcea o clacă de tors ș.a.

Dacă ar fi să definim cujălca (furca de tors) prin genul proxim și diferența specifică, aș aproxima că ea este o unealtă feminină istorică, iar, ca diferență specifică, aș invoca faptul că cele cu talpă definesc o identitate etnoestetică săsească sau maghiară, iar cele sub formă de tijă, în general - una românească sau huțulă; iar cele mai bogat ornamentate căpătau valoare de unicat, adevărate coduri ale unui alfabet al dragostei, al des­coperirii de sine.