FUNDAMENTELE Uniunii Europene (III) Finalizarea, adancirea, largirea

Impactul generalului de Gaulle ca lider dominant in arena europeana (1958-1969) nu a fost benefic pentru expansiunea dinamica a tinerei Comunitati Europene. Acesta a insistat asupra caracterului interguvernamental al proiectului de integrare, displacandu-i indrumarea supranationala de la „Bruxelles”. Comunitatea Europeana era vazuta ca o „zona de influenta” unde Franta isi putea exercita conducerea politica. Din aceasta perspectiva, au fost luate unele initiative unilaterale, de exemplu, asa-numitul Plan Fouchet (1961), cu privire la cooperarea politica, urmarind instituirea unei Comunitati Politice. Totusi partenerii erau suspiciosi, deoarece aveau senzatia ca discursul nu era orientat in mod autentic catre o consistenta interna mai mare, ci mai degraba dorea sa-i provoace pe britanici si pe „aliatii” transatlantici. Astfel, cand guvernul britanic a aratat in mod repetat un interes de a adera la Comunitate (1963 si 1967), generalul s-a opus in mod deschis. Imediat ce de Gaulle a demisionat in 1969, au aparut noi sperante cu privire la adancirea si largirea procesului de integrare. La un summit istoric al celor sase de la Haga (decembrie 1969), noul presedinte francez, Georges Pompidou, nu si-a dezamagit partenerii. S-a argumentat ca, in primul rand, Comunitatea ar trebui sa finalizeze piata interna decisa prin Tratatul de la Roma. In privinta adancirii, au fost luate in considerare doua domenii: uniunea economica si monetara, pe de o parte, si cooperarea politica, pe de alta. Pentru ambele chestiuni a fost numit cate un comitet de experti. Cel cu privire la UEM era prezidat de primul ministru din Luxemburg, Pierre Werner, acesta prezentand in 1970 o recomandare cu privire la o uniune monetara mai stransa. Totusi, sistemul monetar a suferit de pe urma tulburarilor din anii ‘70 si ‘80. De-abia la Maastricht (1992) Tratatul privind Uniunea Europeana introducea oficial UEM, iar moneda unica devenea in sfarsit functionala in 1999, la aproape 30 de ani de la recomandarea lui Werner. Comitetul pentru cooperarea politica nu vroia sa fie prins in capcana vechii dezbaterii asupra partajarii suveranitatii in politica inalta. Prezidat de un diplomat belgian, Pierre Davignon, comitetul a sugerat lasarea cooperarii politice sistematice pe seama „profesionistilor”, in acest caz directorii de afaceri politice din cele sase ministere de externe. Acestia urmau sa se intalneasca in mod regulat pentru a incerca sa-si coordoneze pozitiile. Era o alegere deliberata a unui profil scazut de cooperare politica, pana cand venea momentul unor declaratii mai deschise. Ca si pentru UEM, politica externa si de securitate comuna (PESC) urma a fi (re)introdusa la Maastricht, dar se baza pe multi ani de consultari diplomatice in comitetul politic. Extinderea Comunitatii a fost alta decizie a summit-ului de la Haga. In primul rand, Marea Britanie si alti membri ai Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS): Irlanda, Danemarca si Norvegia (1973, dar norvegienii au respins tratatul de aderare). Este important de mentionat ca fiecare etapa de extindere a avut un efect in sensul unei valori adaugate economico-politice si, in anumite cazuri, prin cresterea disparitatilor dintre tarile mai prospere si cele mai putin dezvoltate, cel putin din punct de vedere economic. Dincolo de aceasta dimensiune economica, fiecare nou stat membru are agenda si sensibilitatile politice proprii. Euroscepticismul anumitor britanici este binecunoscut, dar ar trebui retinut ca cei mai multi nou-veniti au aderat la comunitatea economica, nu la uniunea politica. Intre axa franco-germana, in cele mai multe cazuri sustinuta de tarile Benelux si Italia, cu alte cuvinte „parintii fondatori”, si noile state membre exista deseori o diferenta fundamentala in perceperea proiectului european. Timp de aproape un sfert de secol (1950-1973), cele sase state membre au construit o „traditie de familie”, mai bine sau mai rau, dar in mod evident cu un anumit grad de angajament reciproc. Odata cu lansarea exercitiului de extindere, a aparut o „Europa de a doua generatie”, mai putin dogmatica si mai pragmatica. In orice caz, acest stil pragmatic poate fi observat in modul in care Comunitatea a abordat noi domenii de formulare a politicilor. Celor trei Comunitati li s-a dat o singura structura de conducere: o singura Comisie (1965) si un singur Consiliu de Ministri, in timp de Adunarea Parlamentara a devenit un Parlament ales in mod direct (1979). Referitor la continut, totusi, de exemplu in privinta recentei constientizari a dimensiunii ecologice, a necesitatii unor politici de dezvoltare regionala, a unei strategii consistente de cercetare etc., nu au aparut noi dispozitii in tratat decat din 1985-1986, prin adoptarea asa-numitului Act Unic European. Astfel, Comunitatii i-au fost acordate competente legislative si s-au instituit fonduri si programe care au contribuit semnificativ la diversificarea spectrului de politici. CEE a fost mai mult decat o simpla autoritate de reglementare; a fost activa in multe privinte, apropiindu-se din ce in ce mai mult de profilul unui stat al bunastarii. In special Comisia Delors a contribuit la aceasta imagine. Pe langa angajamentul sau fata de piata unica, ce urma a fi realizata pana in 1992, Jacques Delors a sustinut o abordare „voluntarista”: o politica ce urmarea nu numai sa reglementeze, ci si sa schimbe societatea. Totusi, lipsea un cadru institutional actualizat – un tratat. In urma evenimentelor din 1989, s-a oferit oportunitatea neasteptata a unui cu totul nou Tratat privind Uniunea Europeana. Gavril AARDUSATAN