Fragmente din discursurile istorice ale Marii Uniri

Discursul lui Iuliu Maniu în plenul Adunării Naționale, prin care motivează proiectul de rezoluție al Unirii, citit anterior de Vasile Goldiș
„Onorată Adunare Națională,
Dacă privim șirul nesfârșit al suferințelor grele cari le-a indurat Neamul Românesc timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri, care și-au jertfit viața pentru acest neam, precum și de durerile sufletești, care sute de ani au amărât viața stră­moșilor noștri – nu știm cu ce să mulțumim noi, generația de azi, că suntem învredniciți de soartă, să ajungem tocmai noi ziua sfântă de azi și, după atâtea suferințe ale înaintașilor noștri, tocmai noi să fim împărtășiți de o atât de mare înălțare sufletească.
Mulțumita și recunoștința noastră față de această grație a Providenței nu ne-o putem arăta decât dovedindu-ne vrednici în aceste săr­bătorești clipe de însemnătatea timpurilor, pe care le trăim.
Vrednicia neamurilor, prin urmare și a noastră, se judecă după temeinicia hotărârilor ce le iau, după măsura de înălțare sufletească cu care se alătură la aceste hotărâri și după stăruința, cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate. Veșnicia noastră o vom dovedi.
Noi, Onorată Adunare Națională, azi suntem ca orbul nenorocit care ani de-a-rândul nu a zărit cu ochii lui lumina soarelui și deodată i se desprind ochii închiși pentru a primi razele dătătoare de viață ale eternei lumi (aplauze: așa-i).
Fiii poporului nostru au trăit până acum ca orbii în întunericul negru, lipsit de orice mângâiere, și azi, prin o bunăvoință dumnezeiască și prin vrednicia proprie li s-au deschis vederea ochilor și au văzut lumina sfântă a dreptății și a li­ber­tății popoarelor.
(...)
Decretând deci Unitatea Națio­nală, vom continua a fi ceea ce am fost noi, Neamul Românesc, totdeauna și ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinela trează și conștiință a civilizației omenești. (Furtunoase aplauze).
Dar, îndeosebi, noi Românii din Transilvania, Banat și Ungaria, suntem în drept și avem datoria să pretindem această unire, pentru că aici a fost leagănul românismului. Nu se poate ca o crudă barbarie să ne forțeze, ca însăși Vatra Neamului românesc, leagănul aspirațiilor românești, să fie despărțit de trupul întregii națiuni deja unite!
Noi nu ne putem închipui viața mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc și mai bine voim moartea decât o viață de sclav umilit, despărțit de frații săi. (Lungi și furtunoase aprobări).
(...)
Noi, Onorată Adunare Națională, privim în înfăptuirea unității noastre naționale un triumf al Libertății omenești. Noi nu voim să devenim din oprimați, oprimatori, din asu­priți asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor (...) Este adânc înrădăcinată în noi convingerea, că numai un regim cu adevărat demografic ne poate întări țara și înălța Neamul. Trebuie să avem colaborarea organică a tuturor păturilor sociale și a tuturor cetățenilor în serviciul prosperității Statului Român. Un Stat modern, îndeosebi în vremuri agitate, cum sunt cele de azi, pretinde mari sacrificii de la  cetățenii săi. Aceste sacrificii le pot presta cetățenii numai atunci, dacă sunt în putință, de-și dezvolta toate forțele lor; iar aceasta numai pe lângă o deplină libertate pot să o facă. De aceea libertățile interne ale cetățenilor trebuie să crească în raport cu sforțările externe ale Statului. Nu se poate spera ca cetățeni fără drepturi și ținuți în întunerec sufletesc și în mizerie socială să devie stâlpii siguri ai unui Stat modern. Deplina libertate și egala împăr­tă­șire în puterea de Stat a cetățenilor este singura bază solidă a dezvoltării unui stat. (Aprobări).
(...)
Credem a da prin urmare expresiune gândului întreg Neamului Românesc, când propunem în proiectul de rezoluțiune, să trimiteți acestor popoare liberate, salutul nostru și admirația noastră, dorindu-le acum, ca unor popoare libere, deplină mărire (Aplauze frenetice).
Să nu uităm că, dacă azi suntem în situația de a ne spune liber cuvântul și de a ne pronunța neîm­pie­dicați dorința sufletului nostru, avem să mulțumim armatelor victorioase ale puterilor aliate și diplomației strălucite ale acestora puteri. De aceea credem că trebuie să ne închinăm înaintea geniului națiunilor liberatoare și, în urmare, propunem să se trimită din această adunare salutul nostru armatei glorioase a Antantei și conducătorilor ei (Aplauze frenetice).
Din aceste considerații, rog Onorata Adunare Națională să primească proiectul nostru de re­zo­luție, (primim, primim! Urale îndelungate), pentru a întemeia pentru vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială! (Urale nesfârșite. Primim unanim! Trăiască România Mare! Aplauze frenetice)”.

Discursul lui Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeșului, înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia,
la 1 decembrie 1918
”(...) Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să retezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi, prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască:
«acel vis neîndeplinit, copil al suferinței,
de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții».
Am ferma nădejde că, precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregii națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte:
Pân-la Tisa! Amin!…”ˮ

Discursul lui George Pop de Băsești la deschiderea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918
„Prea iubiții mei! Onorată adunare a tuturor Românilor din Transilvania, Ungaria și Banat!
Națiunea Română la toate evenimentele mari istorice, în trecut și astfel și astăzi, s-a adunat pentru a decide asupra sorții sale.
În 1848, marele an al zguduirilor și prefacerilor sociale și al scuturării lanțurilor purtate de veacuri, neamul nostru s-a adunat pe Câmpul Libertății de lângă Blaj, ca să-și frângă cătușile iobăgiei.
Acolo, printr-o supraomenească încordare, acest neam a frânt că­tu­șile cari îl țineau legat de glia oligarhilor străini.
Smuls din robia trupească a iobăgiei, poporul românesc din Ardeal și Ungaria a fost silit să continue a trăi într-o nouă iobăgie, cu mult mai dureroasă și mai umilitoare: iobăgia sufletească.
Dușmanii seculari, cari ne-au ținut veacuri de-a rândul în lanțuri fizice, ne-au ținut, până ieri, înlănțuiți sufletește, înăb­u­șind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc dornic de libertate și cultură națională.
Lanțurile acestei robii suntem chemați, fraților, să le zdrobim astăzi, în această mare adunare națională, a tuturor Românilor din Ungaria și Transilvania, aci, pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea și Cloșca.
Vrem să zdrobim lanțurile robiei noastre sufletești, prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit Stat Românesc.
Lăsați-vă pătrunși, fraților, de fiorii sfinți ai acestui strălucit praznic național și în cea mai deplină și frățească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naționale viitoare.
Dumnezeu să binecuvânteze sfatul nostru și lucrările noastre!
Salutându-vă cu toată căldura inimii mele, declar Adunarea națională a tuturor Românilor din Ungaria și Transilvania deschisă”.

Cuvântarea lui Ferdinand I la dineul oficial dat în cinstea delegației ardelene, în Palatul Regal, în ziua de 14 Decembrie 1918, ora 8 seara.

„(...) Privind opera istorică înfăptuită în zilele noastre, să ne închinăm toate forțele noastre, unind cele din vechiul Regat cu cele proaspete ce ne aduceți, ca să fim demni de prea frumoasă clădire ce am zidit-o; să o păstrăm cu sfințenie, să o întărim, ca să o putem lăsa mai măreață, mai puternică, generațiilor viitoare, așa că moștenitorii vor putea spune despre fiecare din noi: «exegit monumentum aere perennius». Să con­sacrăm unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar și unirea în muncă roditoare, prin strigătul: «Trăiască România Mare, puternică și unită!»”.

Discursul lui Ștefan Cicio Pop rostit în deschiderea Adunării Naționale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.
„Onorată Adunare Generală Națio­nală,
Marele Sfat Național în ședința din 7/20 noiembrie a hotărât să convoace Adunarea Națională a națiunii Române din Ardeal, Banat și Țara Ungurească. Locul cel mai potrivit pentru această adunare este Alba-Iulia, această Mecă a românismului, unde zac moaștele celor mai mari Martiri ai noștri: Horia, Cloșca și Crișan, loc sfânt pentru întreaga suflare românească.
Fraților, acestea sunt momente înălțătoare, istorice și cine ar putea găsi cuvintele care să zugrăvească tablourile ce le vedem și interpreta sentimentele ce le avem? (...)”

Cuvântarea lui Iuliu Hossu, episcopul unit al Gherlei, înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia, în 1 decembrie 1918.
„Fraților!
Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernic rostește, prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri.
Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți Românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara mamă, România.
Vă reamintiți când prin sutele de spitale, în zilele de întunerec, povesteam: «Va învinge dreptatea» (întreruperi entuziaste: Te cunoaștem pe Sfinția Ta); vă arătăm că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge, lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre.
A biruit dreptatea!
Acesta e ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui, acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferințele veacurilor, purtată de un neam, cu credința în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea lui.
Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.
(În acel moment ieșea soarele de sub norii, ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulțimea rupând într-un entuziasm înflăcărat).
Cuvintele Domnului se împlinesc și aici, întru plinirea dreptății: «Mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și nu au văzut, și să aude ce auziți voi și nu au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre fericite că aud».
Văd ziua întregirii neamului și aud bună-vestirea unirii noastre pe veci cu Țara-mamă: România.
La lumina celor expuse până aici, din încredințarea și numele Marelui Sfat al națiunii române din Ungaria, Banat și Transilvania, rog mărita Adunare națională să binevoiască a primi și a anunța, ca ale sale, următoarele hotărâri…ˮ
(P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu citește proiectul de rezoluție votat de Adunarea Națională.)
Fericit am vestit hotărârea jude­cății lui Dumnezeu prin repre­zen­tanții a toată suflarea românească; fericiți voi, cari ați pecetluit pe veci, Unirea cu Țara-mamă.
O viață întreagă veți mărturisi cu mândrie: «Și eu am fost la Alba-Iulia»!
Fiii fiilor voștri vor chezășui puternic și fericiți, rostind: «Și părinții noștri au fost la Alba-Iulia!» Voi sunteți marea armată a sufletelor alese, a neamului vostru.
De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului Său.
Cântarea noastră de biruință să fie cântarea neamului pe calea lungă și grea a veacurilor: «Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac și cuvântul Tău adevărul».
Dreptate și adevăr, la temelia României întregite.
Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu.
Pe pământ pace.
Ziua învierii, să ne luminăm, popoare.
Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită, Amin.
(Urmează îmbrățișarea cu
Preasfinția Sa Dr. Miron Cristea, atunci episcop ortodox de Caransebeș, în fața mulțimilor entuziaste, cari reclamau
și plângeau de bucurie).
Preasfinția Sa a adăugat cuvintele: „Pe cum ne vedeți aici îm­brățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații României”.

Discursul lui Vasile Goldiș rostit în cadrul Adunării Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918
Discursul este urmat de citirea propunerii de rezoluție a Unirii
„ (...) Națiunile trebuie liberate. Între aceste națiuni se află și națiunea română din Ungaria, Banat și Transilvania. Dreptul națiunii române de a fi liberată îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri. Dar, odată scăpată de robie, ea aleargă în brațele dulcii sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei națiuni înseamnă: – unirea cu Țara Românească. Bucățirea poporului românesc n-a fost urmare a vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa și Dunăre constituie cea mai ideală unitate economică aproape autarchie. Bucățirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar,- unirea tuturor românilor într-un singur Stat, este cea mai fi­rească pretențiune a civilizațiunei. (Strigăte entuziaste: așa e). Teritoriile locuite de Români de la descărcarea lui Traian și până astăzi au fost teritorii românești. Nu există putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine dirijate pe aceste teritorii în chip artificial și prin abuzul de putere a Statului cu scopul desființării noastre naționale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (așa-i). Așa ceva ar fi sancționarea crimei și ar constitui o pălmuire a civiliza­țiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept și dreptate, Românii din Ungaria și Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânșii trebuie să fie uniți cu Regatul Român. (Îndelungate strigăte și aclamații) (...)”