Fotograful „oficial” al Cimitirului Vesel

Înainte ca Cimitirul Vesel să devină celebru şi creatorul Stan Ioan Pătraş să eternizeze scene din viaţa şi ocupaţia persoanelor pe cruci, veşnicia satului se scria „cu lumină”. Vasile Ion Savu n-a ratat niciun eveniment din sat din ultimii 50 de ani. Pe toate le-a imortalizat şi prelucrat în atelierul său foto. „Unchieşul Savu” este primul fotograf care a surprins, printr-un obiectiv rusesc, Cimitirul Vesel, cunoscut azi în întreaga lume.

Veşnicia s-a născut la sat. Dar nu în orice sat, ci într-unul maramureşean: Săpânţa. Comuna în care oamenii oameni râd în faţa morţii, asemeni Dacilor şi cred că moartea e doar un pas spre veşnicie. O veşnicie pe care vor s-o cucerească încă de aici, de pe pământ. Din „seva” acestor locuri s-a născut geniul lui Stan Ioan Pătraş, care prin anii ’30 a început să „ctitorească” singurul cimitir vesel din lume, devenit celebru începând cu anii ’60.

Povestea acestui obiectiv unic nu e zugrăvită numai pe crucile de lemn, ci şi într-o colecţie de fotografii, multe în „pingălaş”, adică alb-negru. De fapt, încă înainte ca Stan Ioan Pătraş să devină celebru, „responsabil cu înveşnicirea” satului şi oamenilor era „Uncheşul Savu”. Probabil cel mai bătrân fotograf din Maramureş. Azi, la 91 de ani, Vasile Ion Savu pare un maramureşean tipic: simplu, vesel, împăcat cu el şi cu lumea. O lume care, prin ochii lui vioi se vede altfel: frumoasă şi bună. Şi veşnică. Pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu.

Încă de pe vremea lui Aristotel s-a ştiut cum se poate pune realitatea într-o cutie: este suficient să facem o gaură într-o cutie închisă ca să apară o imagine reală inversată pe fondul interior al cutiei. Se obţine astfel o aşa-numită cameră obscură. Pe de altă parte, alchimiştii ştiau că lumina înnegreşte clorura de argint. „Uncheşul Savu” nu ştie multe de Aristotel, nici de cameră obscură. Dar a ştiut, instinctiv, cum să fie un alchimist al clipei. Şi a ştiut să pună realitatea nu într-o cutie, ci într-o „icoană”.

Vreme de o jumătate de secol a imortalizat toate evenimentele importante din satul lui. Nu este casă în Săpânţa care să nu aibă un “pingălaş” făcut de Vasile Savu: la nunţi, înmormântări, accidente, sau pur şi simplu acasă, pe o laviţă frumoasă, cu o cergă tradiţională pe fundal. În fotografiile lui Nea Savu, oamenii au aceeaşi atitudine ca şi în faţa vieţii şi veşniciei: zâmbesc. Pentru ei, clipa era o sărbătoare.

Mai bine de trei sferturi din viaţă, Vasile Savu şi-a petrecut-o în spatele aparatului de fotografiat. A fost omul care a surprins “pas cu pas” evoluţia Cimitirului Vesel şi primul care l-a pozat. De aceea, pozele lui au intrat deja în istorie. Şi în veşnicie. Azi nu mai are însă niciuna. Le-a dăruit pe toate, turiştilor, străinilor, celor care i le cereau. Ca şi un om care ştie că cea mai de preţ răsplată e un gând bun. Şi, poate şi datorită fotografiilor sale care au ajuns în întreaga lume, Cimitirul Vesel e astăzi atât de celebru. Faptul că lumea nu-l cunoaşte şi nu-l caută nu-l întristează. De fapt, nimic din ceea ce a trăit nu l-a întristat. După toate, bune sau rele, zâmbeşte, ca dintr-o fotografie sepia.

Prima poză a făcut-o în 1957. Apoi soarta l-a dus la Bistriţa, la “specializare”. Acolo, vreme de 3 luni, de la “mare specialist” a învăţat “tot, tot, tot secretul”. Care e secretul unei fotografii reuşite? “Secretul e să fii atent cum stă persoana în faţa aparatului şi cum reglezi aparatul”. Bătrânul crede că fotografiile de atunci aveau altă valoare. Făcute cu aparate ruseşti sau poloneze, cu timp de expunere ridicat, developate în ateliere, aveau în ele viaţă. Azi, apeşi pe „buton” şi gata. Şeful de post de atunci, Dubei, îl punea să facă poze pentru buletine, la accidente, la toate evenimentele satului. Avea atelier foto în toată regula, în care îşi prelucra pozele, dar făcea şi pălării.

Pasiunea pentru fotografie era să-i aducă şi necazuri. A primit un an de arest la domiciliu, pe nedrept, pentru că a pozat Cimitirul Vesel. Şi spune că era cât pe ce să ajungă la Canal, pentru că un colonel de Securitate credea că în drumurile sale prin munţi, când poza natura, a văzut că doi oameni aveau arme. Şi vroia să mărturisească. El a mărturist, dar adevărul: că nu aveau arme. A trecut însă cu bine peste toate. Şi e fericit că aparatul său de fotografiat putea opri un alai întreg de nuntă: „Am pus pariu cu unul, zic: „ce-mi dai dacă stă nunta pe loc?”. El nu ştia că io oi fotografia. Şi a stat nunta. Am fotografiat mireasa, mirele, nuntaşii. S-au bucurat şi ei de mine şi io de ei”.Ultimele fotografii le-a făcut prin anii ’90. Acum ar mai face pozele, dar nu-l lasă picioarele să caute realitatea cum ar vrea: „Aş şti. Fac orice, că încă mintea mă conduce, bai îs puterile”.

Bătrânul Savu povesteşte că şi tatăl său a fost longeviv: a murit la 96 de ani cu toţi dinţii sănătoşi şi fără să fi luat o pastilă în viaţa lui. Secretul îl ştie: înţelege realitatea aşa cum e, ca o minune. De senzaţional n-a auzit niciodată. Nici nu l-a căutat în poze. În fond, realitatea chiar bate orice ficţiune, iar senzaţional e cel mai uşor de găsit în cotidian. De pe urma fotografiei nu s-a îmbogăţit material. Dar spiritual da. De aceea nu-i pare rău că un sac de negative au ajuns pe foc, că pozele i s-au risipit în lumea largă, sau că o nepoată i-a transformat atelierul foto în depozit de cereale: „a venit odată cu 100 de saci şi n-o avut unde-i pune”.

Bătrânul Savu ia viaţa ca atare. Şi ştie că, privită printr-o cutie, realitatea te face să zâmbeşti. Şi să te gândeşti mai mult la veşnicie. Veşnicie care s-a născut în satul lui, Săpânţa.