Foștii deținuți politici, condamnați încă o dată, prin copiii lor!

După ce au fost discriminați în comunism, ca „fii ai dușmanilor poporului” și nu li s-a permis să se înscrie la anumite facultăți, fiind mereu hărțuiți și urmăriți, acum copiii foștilor deținuți politici sunt stigmatizați din nou, și în democrație I Parlamentul a decis că, pentru „păcatele” părinților, copiii trebuie să plătească I Urmașii foștilor deținuți politici nu mai primesc drepturi dacă părinții lor au fost condamnați, pentru că au fost legionari, deși Decretul –Lege 118 acorda compensații tuturor deținuților politici I Efectele legii adoptate în toamna anului trecut se fac deja resimțite și în Maramureș I Marius Vișovan, fiul profesorului Aurel Vișovan, unul dintre liderii rezistenței anticomuniste din Maramureș, a primit deja o decizie în acest sens. Este „răsplata” post-mortem pentru un om care a făcut 16 ani de închisoare politică și a trecut prin cumplita reeducare comunistă.

La mai bine de trei decenii de la Revoluție, anul trecut, Parlamentul a rein­tro­dus, prin lege, dis­­cri­minarea pe criterii de „ori­gini sociale”. Acum, ca și atunci, copiii celor care au avut curajul să se opună regimului comunist, riscându-și viața și libertatea, sunt stigmatizați și pedepsiți pentru „păcatele părinților”. Practic, foștii deținuți politici sunt condamnați încă o dată, dincolo de mormânt, prin copiii lor. Cum a fost posibil așa ceva? Răspunsul e dureros și sfidător: prin lege.
Foștii deținuți politici au susținut mereu că suferința pe care au îndurat-o în temnițele comuniste nu a ținut cont nici de orientări politici, nici de religie, nici de alte criterii. Tocmai de aceea, firesc, după 1989, s-a stabilit, prin Decretul Lege 118/1990, să primească toți o indemnizație. La fel și urmașii lor, cunoscut fiind faptul că familiile foștilor deținuți au suferit o serie importantă de stigmatizări, discriminări și neajunsuri. Anul trecut, această lege a fost modificată, fiind introdusă o excepție: „Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru in­frac­țiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă și/sau legionară, în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, precum și copiilor acestora”.  Iar legea a fost votată, fără ca Asociația Foștilor Deținuți Politici din România să fie consultată (AFDPR).
Într-un comunicat emis la acea dată de Comitetul Național de Conducere al AFDPR, se arată că: „În urmă cu mai bine de trei ani, CNC al AFDPR a definitivat un proiect de lege care prevedea, printre altele, și introducerea copiilor noștri în DL nr. 118/1990, fapt care se lăsa așteptat de aproape 27 de ani. Copiii noștri au fost solidari cu suferințele familiilor lor, ba mai mult au suferit ei înșiși, fiind discriminați, încă din copilărie, de pe băncile școlii, în diferite moduri de regimul comunist; cei mai mulți nu au putut urma me­serii sau facultăți pentru care aveau vocație și pe care și le-au dorit și pentru ei destinul nu s-a împlinit la timpul potrivit. Era un proiect de lege echitabil, neinterpretabil și de bun-simț. A fost înmânat tuturor partidelor politice, de la care am primit promisiuni ferme de susținere. Ca de fiecare dată, pro­misiunea a fost una în van!
În anul 2020, un grup de parlamentari – deputați de la GRUPUL MINORITĂȚILOR, în frunte cu domnul ADNAGI SLAVOLIUB, au întocmit un nou proiect de lege cu aceeași temă, pe care l-au susținut și pentru care au obținut avize favorabile, acesta devenind între timp Legea nr. 130/2020. Această lege, în cursul cărei elaborări nu am fost consultați, nu ne-a satisfăcut, ea fiind inechi­tabilă și interpretabilă! Aceiași parlamentari au elaborat, ulterior, un nou proiect de lege, care face unele precizări, concretizate în Legea nr. 232/2020, în care apar și unele noutăți în Articolul 13: „Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă și/sau legionară în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, precum și copiilor acestora” și, respectiv, în Articolul 14: „…în baza sesizărilor primite sau din proprie inițiativă, vor veri­fica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor prezentului decret-lege”.
Iată, fără a mai fi nevoie, dovada unei crase ignoranțe! Chiar ați uitat, domnilor, sau – ceea ce ar fi și mai grav – vă faceți că ați uitat că, după cel de-al II-lea Război Mondial, elitele morale și intelectuale ale neamului românesc, indiferent de etnie, culte sau politici, au fost asasinate sau condamnate la ani grei de temniță, trimise în lagăre de exterminare, unde mulți dintre ei și-au găsit sfârșitul, ca urmare a bătăilor, înfometării, mun­cilor silnice și lipsirii de minime condiții de igienă și asistență medicală? Chiar s-a uitat că toți aceștia au fost judecați de așa-zisele „tribunale ale poporului”, ale căror completuri de judecată erau formate din pleava morală a societății românești, din trădătorii de neam și țară? Chiar vă faceți că ați uitat că atât în Decretul-Lege nr. 118/1990, dar mai ales în Legea nr. 221/2009, se definește sintagma „condamnare cu caracter politic”, la Art. 1, alin. (1) astfel: „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dis­pusă printr-o hotărâre jude­că­torească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”…
Totodată, Art. 2 din Legea nr. 221/2009 stipulează, fără echivoc, următoarele: „Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic pre­văzute la Art.1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor”.

După 75-80 de ani, asistăm nu doar cu stupoare, ci cu indignare și revoltă, la redeschiderea dosarelor „originii sociale” a copiilor noștri!
Avem de-a face cu o crasă necu­noaștere și chiar cu o ură necreș­tinească, dusă, dacă s-ar putea, și dincolo de mormânt, astfel încât lăsăm să se întrevadă pentru necunoscători faptul că volumul și bestialitatea crimelor săvârșite de regimul comunist „ilegitim și cri­minal” ar putea suporta vreo com­parație!

La începutul anilor 1990, după evenimentele din decembrie 1989, în România mai trăiau sute, poate chiar mii de criminali comuniști! A pățit vreunul ceva? Doar doi – și aceasta după 25 de ani! Cu­noaște cineva ca vreun copil de criminal comunist să fi suportat o cât de mică pedeapsă? Categoric, nu! Copiii nu trebuie să poarte vinovăția părinților și bunicilor! Nu tolerați falsificarea a nu știu câta oară a adevăratei istorii recente a României, la diminuarea adevăratei proporții a rezistenței anticomuniste!”
Această prevedere îi afectează deja pe foarte mulți dintre urmașii foștilor deținuți politici, deoarece, statistic, mai bine de jumătate dintre cei condamnați în perioada comunistă au fost acuzați că sunt legionari, deși mulți nu au avut nicio legătură cu Mișcarea Legio­nară. Rechizitoriile, de multe ori dictate de Securitate, preferau să pună această acuzație, de cele mai multe ori fără probe, pentru a ilustra „ferocitatea dușmanului popo­rului”. Iată că, acum, sentințele ilegale date în acele simulacre de procese din perioada comunistă devin legitimate prin lege. Fără a se ține cont nici măcar de faptul că această organizație nu a fost condamnată de organele de an­chetă ale Tribunalului de la Nurnberg, copiii foștilor deținuți politici sunt stigmatizați și discriminați din nou.
Sumele prevăzute de lege sunt mai degrabă simbolice, astfel că ade­vărata problemă este cea morală. De exemplu, copilul celui decedat în luptele cu organele de represiune comunistă, în răscoale țără­nești ori al celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, strămutați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, are dreptul la o indemnizație lunară de 500 lei.
În cazul în care copilul era născut când părintele sau părinții săi au fost închiși,  are dreptul la o indemnizație lunară în același cuantum cu indemnizația de care a beneficiat părintele său, iar dacă
s-a născut după ieșirea din închisoare a părintelui/părinților, ar avea dreptul la 50% din indem­nizația de care a beneficiat părin­tele său.
În această categorie ar fi trebuit să se încadreze și Marius Vișo­van, fiul profesorului Aurel Vișovan, unul dintre liderii rezis­tenței anticomuniste din Mara­mu­reș. Numai că, prin Decizia  nr 3609 din 5 fe­bruarie 2021, Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială îi respinge această calitate pentru motivul că „tatăl petentului a desfășurat acti­vitate legionară”!
Este doar un vârf al icebergului, care, în perioada următoare, cu siguranță va ieși la iveală.
Cum este posibilă o astfel de discri­minare într-un stat democratic?
Întrebarea este, evident, retorică. Deși AFDPR a sesizat Avocatul Poporului asupra neconstitu­ționa­lității acestei prevederi, sesizarea a fost respinsă, pe motiv că legiui­torul are „deplină competență de a stabili condițiile și criteriile de acordare a unor măsuri reparatorii”.

Marius-Visovan-alaturi-de-fotografia-parintelui-sau-Aurel-Visovan-Marturisitorii

Aurel Vișovan s-a născut la 4 iunie 1926, în localitatea Sărmășag (jud. Sălaj), din părinți maramureșeni, Alexandru și Paraschiva,  originari din satul Breb. Tatăl său, Alexandru Vișovan, membru al Gărzilor Naționale românești din Maramureș și participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, va ocupa o perioadă scurtă funcția de primar în Breb și apoi va funcționa ca șef de post de jandarmi în mai multe localități din nord-vestul țării, activitate pentru care va fi de mai multe ori decorat. După pensionarea sa în 1932, familia se va întoarce în Maramureș și se va stabili la Sighet, unde Aurel Vișovan va face primii ani de școală.
Cedarea Ardealului de nord
Ungariei, în august 1940, va determina familia să plece în refugiu (sora sa Viorica este arestată pentru câteva ore de către paramilitari unguri) și să se stabilească la Timișoara pe toată durata războiului.
Va absolvi în 1945 Liceul
„Constantin Diaconovici Loga” din Timișoara; tot în această perioadă, va obține și brevetul de planorist, în urma unui curs absolvit la Arad. Anii petrecuți în refugiu vor contura în sufletul tânărului Aurel conștiința de luptător pentru dreptatea neamului românesc.
Întors alături de părinți la Sighet în 1945, Aurel Vișovan se va înscrie la cursurile fără frecvență ale Facultății de Drept din Cluj, fiind simultan și profesor suplinitor la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, unde a predat fizica, chimia și limba italiană. În august 1948, Aurel Vișovan este arestat alături de alți 17 membri ai grupului și, după ancheta de la Securitate (în care el a fost crunt torturat), sunt depuși la închisoarea din Sighet până la procesul din mai 1949. Ceilalți membri ai organizației reușesc să scape de arestare și să se retragă în munți, sub conducerea lui Vasile Popșa și a fratelui său Ion, și să formeze, în zona Ieud – Dragomirești, cea mai puternică structură de rezistență armată  anticomunistă din  Maramureș, sprijiniți masiv de țăranii din satele învecinate. Grupul se va destrăma în mai 1949, în urma unei ciocniri cu Securitatea, în urma căreia Vasile Popșa  a fost ucis și majoritatea celorlalți arestați. Grupuri de partizani în munții Maramureșului se vor mai semnala însă până în 1953.
La procesul de la Cluj, cei 18 membri ai „lotului Vișovanˮ “vor primi condamnări între 2 și 10 ani închisoare, cea mai mare fiind a lui Aurel Vișovan care a încercat, fără succes, să ia toată răspunderea asupra sa. După trierea de la Jilava, elevii au plecat la Târgșor, iar el, fiind student, a ajuns la Pitești, unde a fost supus, timp de doi ani, îngrozitoarei terori a „reeducării prin tortură”, din care va ieși distrus fizic și traumatizat psihic dar fără compromisuri. Vor urma alți ani lungi de suferință la Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan-colonia Lătești, lagărul Noua Culme apoi – după o nouă condamnare de 25 de ani redusă la 18 ani – ultima lungă perioadă la Satu Mare și Aiud, de unde este eliberat în 1964. La acest al doilea proces din 1959, s-a cerut condamnarea sa la moarte, unul din capetele de acuzare fiind poemul incendiar „Rapsodia Maramureșului” (compus în închisoare, alături de alte poezii exprimând  drama detenției dar și salvarea prin credință).
Cu sănătatea mult șubrezită, se întoarce la Sighet în 1964, reușește cu greu să se realizeze profesional (nu i s-a permis continuarea studiilor de drept, iar științele economice doar după 10 ani în condiții foarte restrictive) fiind urmărit și șicanat constant de Securitate. Căsătorit în 1966 cu profesoara Aurelia Chindriș (și ea fiică și nepoată a unor deținuți politici) vor avea doi copii - Marius (actualmente preot greco-catolic) și Flaviu (mort la vârsta de patru ani) și apoi șase nepoți – la creșterea și educarea primi­lor cinci va contribui direct, cu multă bucurie.
Din 1990 și până la moartea sa, în 2002 (07 august), va fi nelipsit de la comemorările și simpozioanele găzduite la Sighet în închisoarea devenită Muzeu Memorial (celula 74 îi poartă numele), va da mai multe interviuri presei române și străine. Cea mai completă mărturie a crezului generației sale o va da însă prin cartea „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”- o frescă a celor 16 ani de detenție și, în special, a infernului de la Pitești, la care se adaugă „Dincoace de gratii” (viața de după închisoare) și „Scrisoare în gând” (mic volum de poezii).
Aurel Vișovan trece la cele veșnice la 7 august 2002 .