Foamea de glorie

Suntem într-un an lipsit de frisoane electorale clasice.  Se întâmplă ca viitoarele alegeri –locale, parlamentare,b europarlamentare, prezidențiale - să se regăsească sub aceeași acoladă de timp peste trei ani. Dar în toamnă vor fi alegeri pentru conducerea unor partide. Ceea ce nu e puțin lucru. Dovadă că frământările cu ochii spre podium au început de ceva vreme și mai fiecare săptămână oferă materie primă pentru noi, cei de pe margine. Și nu e vorba doar de o singură formațiune politică, ci de mai toate cele cu vlagă.

La social-democrați, bat clopotele speranței întru revenirea la putere.  Este exact ce înțelegem noi sau, rămâne cert un lucru: cu o partitură calmă, aș zice doar când și când băgată în seamă, principalul partid de opoziție simte ivirea pe tabla de șah a unor factori perturbatori ce pot provoca lovituri de pe­deapsă, poate chiar din careul propriu. Și e preocupant: un 11 metri nu se prea apără decât prin șansă. Pot fi retorice, dar astfel lucruri se cuvin puse. Cu veninul pe care l-a acumulat stând dincolo de gratii, cu supărările ge­nerate de către unii din camarazii vremelnici de drum - unii deja reabilitați - fostul lor comandant suprem, Liviu Dragnea, va sta în banca lui fără să coaguleze în juru-i forțe potrivnice liniei oficiale a PSD? Noutăți de tip Geoană în perspectiva Prezidențialelor, despre care se cam vorbește, și nu doar în șoaptă, se pot concretiza? Cu ce efecte pe termen imediat, mediu și lung? „Grupul de la Cluj” de culoare social-democrată, vizibil deocamdată prin câteva voci mai agresive, dar oricum inegale, este dispus să-și joace ca și altădată rolul său (constructiv / distructiv)? Dar, măcar la nivel de consultanță - se poartă stilul geostrategic - se vor ivi la microfon vreun Adrian Năstase? De interes vor fi și solfe­giile marca AUR, acolo unde toată lumea vorbește, fără a se dumiri mai întâi dacă și cine ascultă.

Confruntarea la vârf între Barna și Cioloș încă nu s-a cristalizat. Cine va ieși învingător și cu ce efecte imediate? Părerea mea: indiferent cine va pune mâna pe coronița de premiant, șansele sunt mici  ca să poată dăltui în stâncă  profilul unui partid cu greutate în politica româ­nească. Atent sunt la ce se întâmplă la liberali. În mod limpede, foamea de glorie cultivă sistematic fuga în istorie.
Îmi amintesc vremurile când, pa­tro­nați de umbra tutelară a Sfinxului de la Bădăcin și ținuți aproape de autoritatea indubitabilă a lide­rilor din epocă venind dinspre trecutul merituos, național-țărăniștii s-au trezit pe val. Mă întreb: unde și de ce a dispărut valul respectiv și cei purtați de el? Doar au avut frâiele puterii în mâna lor… Nu e prima dată când liberalii sunt surprinși gâlcevindu-se. Mai reți­neți câte grupulețe - fiecare cu propriul comandant la timonă - vie­țuiau pe scena politică? Ni-i pu­tem aminti măcar pe unii din ei: Câmpeanu, Rusu, Cerveni, Patriciu, Tăriceanu, Stoica, Stolojan, Cataramă… S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată… Sigur, ce vedem acum este o nouă ediție a acelui răz­­boi fratricid intern. Învingătorul îl vom cunoaște la sfârșit de septembrie.
Deocamdată, toreadorii sunt doar șeful  de partid în exercițiu, respectiv  un potențial competitor, cu perspectiva de a-i lua locul, premierul desemnat de o coaliție fragilă și imprevizibilă. Eu unul credeam că, în baza normelor democratice adjudecate și promovate și de unul și de altul, fiecare se va bate cu decență și justificată ambiție pentru a fi auziți de electori, urmând ca acesta, chemat  să decidă, prin vot, democratic câștigătorul. Aiurea!  Patimi de tot felul provoacă fraze rebele, orgolioase în intenția de a semnala de pe acum învingătorul. DE CÂND LUMEA, CEA MAI BUNĂ APĂRARE ESTE ATA­CUL. Ludovic Orban este arătat nu doar cu degetul, cum se obiș­nuiește, ci cu toată mâna, drept un looser fără scăpare. Se vehi­culează drept argument în larma de glasuri potrivnice: PNL a pierdut de jure ultimele alegeri parlamentare, cu el în centrul liniei de atac. Ceea ce, după triumful Dreptei la Europarlamentare și Prezidențiale, este impardonabil. Logic, trebuia să-și dea demisia imediat. Orice insucces își are prețul lui. Uite că nu s-a întâmplat așa. Fostul Premier, azi șef la Camera Deputaților, a cooperat la aducerea în Palatul Victoria a fostului său ministru de finanțe, evident fără a-i trece prin cap că acesta i-ar zice la un moment dat să se dea mai încolo pentru a-i reveni tot lui înaltul scaun din fruntea partidului. Florin Câțu, fără cine știe ce calități carismatice - pe care, orice s-ar zice, Orban le cam are - a  preluat speranțele trecute în contul său de foști colaboratori ai actualului șef de partid, încurajând încolonarea în spatele său întru asigurarea asaltului final și a victoriei.
Prin urmare, pe de o parte un Florin Câțu susținut în gura mare de nume autoritare în partid, până mai ieri rostind respectuos numele lui Orban. Se vorbește de existența unui program întins pe două mandate de acum încolo, botezat drept REFORMATOR. Pe de altă parte, Orban, simțind că îi cam fuge pământul de sub picioare, dovadă numărul celor pe care ieri el i-a scos în lume, iar azi nu vor a-i ști de nume, nu pierde nicio ocazie să-i blameze. De aici eșarfe propagandistice de rigoare.  Tabăra lui Câțu: „Fie și câștigători doar cu un vot, vom primi confirmarea că suntem doriți în fruntea bucatelor”. Orban însuși: „Nu voi ceda presiunilor,  indiferent de unde vin, mă voi bate întocmai  ca în tranșeele de la Mărăști, Mărășești, Oituz!”.

Este de observat scena politică liberală și din alte unghiuri. În primul rând, să privim spre electorat. Adică acolo unde potențialii învingători îi pun la punct fără milă pe potențialii învinși. Adică acolo unde democrația ar trebui să se manifeste la ea acasă, proslăvind glasul urnelor în așteptare. Ce constatăm? Că nici vorbă de așa ceva. Auzim de întruniri puse în cauză de spirite încinse, de capete sparte, de injurii mai mult sau mai puțin voalate. Un efort vizibil de a hotărî „soarta meciului” prin mij­loace deloc ortodoxe. Unde mai pui că asta se produce între „rudele politice” ale Brătienilor, forțați, cum sună vorba românească, să se răsucească în cripta de familie de la Florica.

Pe de altă parte, se așteaptă, nu doar de liberali ci și de noi ceilalți, clarificarea atitudinii în materie la Cotroceni. Nu că ar fi greu să intuim ce gândește președintele nostru. Adus la putere nu doar de liberali, el ne dovedește că a rămas credincios ideii de a avea, pe lângă biroul somptuos  la Cotroceni, și Parlamentul său pe dealul Uranus, guvernul său la Palatul Victoria, dar și premierul său. Or, asta ar limpezi de pe acum „meciul” din septembrie. Prin urmare, la Partid cine: Dacă revenim pe moment la campania prezidențială trecută, avem în fața ochilor două chipuri – și voci  - proeminente: actualul pre­ședinte al PNL și prim-locțiitorul său la comandă. Primul încerca să-i egaleze pe „antevorbitorii” săi din campaniile precedente - fostul mi­nistru de externe Ungureanu, respectiv un gazetăraș sportiv din presa studențească, aciuat pe la BBC și descoperit în straie de DJ, tot Ungureanu și el. Celălalt, prim-adjunctul de azi, Rareș Bogdan pe numele său de gazetar, și-a rezervat un fotoliu de onoare în divizia de parașutiști a lui Fl. Câțu. Rostea plin de importanță atunci Orban: „Cine este Generalul…” Publicul, excedat de entuziasm, răspundea în cor „-Iooooohanis”!.
Mă întreb: să fi uitat președintele nostru scălăm­bă­iala cu care încerca să-l câștige atunci, pe vecie desigur, actualul șef de partid și candidat la urm­ătorul mandat? Dacă nu, de ce nu caută să găsească un instrument de lucru capabil să lase deschisă lupta electorală ÎNTRE EGALI nu doar în drepturi, dar și la capitolul șanse? Cine e alesul rămâne un mister, vorba lui Bănică Sr. Dar să aflăm la vreme cine e alesul și nu înainte de a se ajunge în fața altarului. Altfel, putem înțelege de pe acum că din dipolul de altădată Cotroceni - Vila Vulpache, servit fără jenă de ambele părți, n-a mai rămas nimic…

Biata Democrație în ce ape se scaldă… O invocă unii cu orice prilej, când  sunt siguri că scorul îi avantajează. Dar sar la bătaie cu orice prilej, îndârjiți că ea joacă pe mâna adversarilor. Foamea de glorie se dovedește o boală compli­cată. Ea te poate împiedica să vezi, să auzi, să judeci corect. Nu vi se pare?