Fisculaș - o paradigmă istorică îndelung consacrată

Fisculaș, în accepțiunea comună cea mai la îndemână și pe care o invocă oricare locuitor al acestei zone, înseamnă domeniu al statului, adică al Curții de la Viena. Nu este locul și nici cazul să încercăm o definire exhaustivă a termenului, dar acesta înseamnă același lucru în limbile franceză, italiană, latină și germană; din ultimele două fiind importat și impus în zona noastră de referință.

Ca determinare istorică, Fisculașul cuprinde câteva localități aflate în zona de influență a orașelor Baia-Mare și Baia-Sprie care, în funcție de diferite perioade istorice, a numărat între 14 și 16 entități administrative, la care s-a adăugat Cavnicul cu minele sale.

Încercând o anumită abordare a noțiunii de Fisculaș, ca zonă demo-istorică, delimitată și arondată celor trei orașe de referință, vom costata că paradigma etno-socială numită Fisculaș este funcție a acestora, așa cum și orașele sunt funcție a mineritului practicat în zonă.

Nu de puține ori, am putut fi surprins de către unii semeni de-ai noștri invocându-și proveniența de pe Fisculaș. Într-adevăr, cu un evident sentiment de mândrie și de culanță, de superioritate bună chiar, a fi de pe Fisculaș înseamnă a proveni dintr-o zonă binecuvântată de istorie, pe lângă bogățiile subsolului și de către binefacerile unor privilegii acordate de stăpânii epocilor medievală și modernă, facilități  care, pe lângă drepturile cetățenești propriu-zise, se mai refereau și la anumite drepturi personale.

Un alt motiv pentru care locuitorii de pe Fisculaș se pot considera mândri este apropierea lor de oraș, influența exercitată de acesta asupra împrejurimilor, binefacerile revărsate dinspre acesta, înspre vecinătăți. Fisculașul a fost creuzetul social unde s-au contopit interesele orășenilor, cu satisfacerea unor nevoi ale preorășenilor. Toate elementele de civilizație materială experimentate în oraș erau degrabă preluate de către țăranii din jur, iar apropierea de oraș a făcut ca mulți dascăli, funcționari, medici ș.a. să fie nu numai flotanți profesionali ai satelor, ci chiar enzime sociale civilizatoare. Așa cum în istorie cea mai expusă parte a societății rurale la asimilare a fost chiar pătura înstărită, și în cazul asimilării de civilizație aceasta a fost prima care a absorbit-o.

Pe de altă parte, invocarea apartenenței la Fiscul de la Viena avea în subtext și o anumită declarație de negare a autorității budapestane, percepută ca mult mai negativă, mai asupritoare.

Spiritualizarea în timp a zonei adiacente orașului Baia-Mare, în fapt vorbim despre Fisculașul Băii-Mari în unele documente ale epocii, a început odată cu prima atestare a orașului (1327, 1329), când documentele istorice scriu despre Râul Doamnelor (după unii) sau Râul Minelor de Aur (după alții) – Rivulus Dominarum.

În timp, odată cu înnobilarea firească a Băii-Mari (1347 – oraș liber regal), atât orașul, cât și zona, dobândesc noi carate istorice prin documentele privilegiale atribuite, atât datorită bogățiilor de minereuri aurifere și argintifere, cât și vredniciei locuitorilor acestor așezări de pe Fisculaș. Dacă la 1347 putem vorbi despre o reînnoire a privilegiilor din 1329, la 1376 privilegiul primit unește cele două orașe Baia Mare și Baia Sprie și îmbunătățește soarta celor din jur. În sfârșit, la 1690, de exemplu, orașul Baia Sprie hotărăște să-și cedeze minele statului, contra scutirilor de dări, iar la 1741 Maria Tereza aduce noi și noi privilegii.

Prin rândurile de față, evident, oarecum niște aproximări de teorie a istoriei, probabil că vom reuși să mai decupăm din panoplia consacrată a celor patru „țări” ale Maramureșului actual (Maramureș, Codru, Lăpuș și Chioar) încă una, evidențiată în cadrul Țării Chioarului.

În sfârșit, un alt motiv de mândrie pentru locuitorii Fisculașului ar fi acela că din cele opt biserici din lemn din Maramureș, monumente UNESCO, două se găsesc aici, respectiv în Șurdești și Plopiș, pe raza comunei Șișești.

Convinși fiind că exemplele ar putea continua, nu putem să încheiem aceste rânduri de început decât cu constatarea că fizionomia moral-istorică a acestor oameni de pe Fisculaș s-a decantat în timp, printr-o stilare anonimă, dar specifică și care s-a impus și se impune mereu, meritând atenția și admirația noastră deplină.

I.                  Baia Sprie - amprente de istorie urbană 

Dacă despre orașul Baia Sprie ai spune că este o construcție administrativ-istorică,  funcție a mineritului, cu deosebire în timp, inseparabil legat de celălalt oraș, din aval pe Săsar, Baia Mare şi că a debutat în istorie direct ca oraş, ca urbanitate, atunci ai cam sugerat totul. Numai că istoria unei comunități de prestigiu, tipică pentru epocile medievală şi modernă şi pentru categoria aşezărilor monospecializate şi „calificate” în satisfacerea unei nevoi capitaliste foarte precise (mineritul), a căpătat în timp valențe nebănuite, a sporit în devenirea socială, prin aportul tuturor cetățenilor ei, luați uneori ca grupuri sociale, religioase, etnice sau chiar şi individual, atunci când norocul i-a surâs urbei şi s-a învrednicit cu vreo personalitate puternică a vremii.

Încercând să decelăm adevărul istoric, ferindu-ne să cădem în capcanele pildelor istorice, dar şi încercând să rămânem evocatori şi într-o anumită admirație istorică, deoarece,   nu-i aşa, propunem doar  câteva repere monografice şi nu „opere complete”, vom preciza, mai întâi, că subiectul de referință s-a numit la început (1329) Mons Medius (Muntele Mijlociu). Riscând să scrutăm o alegație de filozofie a istoriei, trebuie să observăm că cineva, dacă l-a numit aşa, rezultă că exista, deci concluzionăm încă o dată legătura ombilicală între Baia Mare şi Baia Sprie, o conivență care nu dezavantajează niciun termen al ecuației, dimpotrivă le sporește în performanță istorică.

Cu respectul cuvenit unor păreri justificat entuziaste şi mai împachetate oarecum emoțional, vom rămâne în cuprinsul numelor pe care le-a purta localitatea şi vom observa că ambele, adică şi cel de Muntele Mediu şi cel de Baia de Sus sunt „funcţie” a unei bogăţii, respectiv a mineritului, ale aurului şi argintului exploatat aici. Dacă la 1329 avem denumirea de Mons Medius, la 1348 deja aşezarea capătă valenţe noi şi se aminteşte ca Civitas Medio Montis, la 1360 Montana Nostra. În sfârşit, la 1390 se trece, în documentele de arhivă, pentru prima dată, la traducerea în limba maghiară din limba latină a numelui oraşului şi se foloseşte pentru întâia dată denumirea de Felsöbánya, adică Baia de Sus; în documentele de limbă germană fiind evident Mittelstadt. În timp, în documentele oficiale vor continua să coexiste atât denumirile în limba latină, cât şi cea în limba maghiară, ambele fiind utilizate în Regatul Ungaria. Denumirea în limba maghiară, respectiv cea de Felsöbánya se va impune „definitiv” abia în 1851 şi va rezista până în 1919, când şi aici se va instaura autoritatea administrativă românească, după hotărârile Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918.

În perioada interbelică (1919-1940) oraşul se va numi Baia Sprie (baie=mină şi spria «lat. asper=aspru»); desigur că în anii administrației horthiste (1940-1944) s-a revenit la denumirea în limba maghiară, iar apoi la cea interbelică până astăzi: Baia Sprie.

Dacă la începuturile sale orașul a împărțit același destin istoric administrativ cu Baia Mare, respectiv cel de oraş, apoi de orașe libere regale, din punctul de vedere al apartenenței la o structură superioară, ambele au fost arondate când de cetatea Sătmarului (19 iunie 1696), când de comitatul Sătmar în aşa-zisa „eră maghiară”, după ce se introduce această formă administrativă clasică apuseană. În perioada interbelică, ambele oraşe au aparţinut judeţului Satu-Mare, iar între 1939-1940 şi Ţinutului Someş, cu „capitala” la Zalău. Între 1944-1968, Baia Sprie a rămas la judeţul Satu-Mare, iar după legea de reorganizare administrativă din 1968, oraşul a fost arondat judeţului Maramureş, de data aceasta cu capitala la Baia Mare.

Subliniind încă o dată fizionomia etnică foarte compozită a așezării şi împrejurimilor, compusă în timp, ca într-un creuzet social, vom mai remarca faptul că, dacă la începuturile exploatării miniereşti moderne (secolul al XIV lea) oraşul era format din etnici germani supuşi unui grabnic proces de maghiarizare, cu timpul populaţia oraşului s-a adăugat cu slovaci şi chiar cu romi, pe lângă maghiari şi români; cu toţii conviețuind sub aceleași auspicii ale muncii aspre de miner, împărțind aceleași condiții de muncă şi de viață cetățenească până astăzi  aşa încât, în zilele noastre, etnia fiecărui băisprian aproape că nici nu contează sau cel puţin aşa lasă să se înţeleagă majoritatea populaţiei.

Cavnic - atestare documentară

De la proiecția sa în legendă și în mentalul popular să mai facem o precizare de bun-simț și anume aceea că în exprimarea populară pentru adjectivul literar „mic” există și funcționează forma „mnic”. Am considerat necesară această observație, poate că astfel vom accepta mai ușor denumirile de document care, pe lângă traducerea lor în limbile maghiară, latină și germană suferă, de cele mai multe ori, prin așa-numitul procedeu al calchierii lingvistice. Acestea fiind spuse, geneza documentară a atestării de document, literar-istorică deci, a înregistrat, de-a lungul timpului, în funcție de „canțelist” sau autor, mai multe forme: Kapnek (1445), Capnic (1555), Kapnic (1585), Kapnikbanya (1639), Kapnic Banya (1750), Kapnik Baje/Kapnik Grob (1850) ș.a. După cum se poate lesne observa, toate aceste forme păstrează rădăcina de bază a toponimului-antroponim - „Cap(m)nic”, antroponim provenit, desigur dintr-o poreclă, ori se știe rolul jucat de poreclă în istorie, respectiv inclusiv acela al continuității; respectiv se presupune că dacii și-au păstrat, uneori, ca pe un blazon identitar, fostul nume, sub esopica poreclă.  

Nefiind neapărat un demers de o acribie științifică de strălucirea și pretenția șlefuirii aurului și argintului, totuși, pentru mândria căvnicarilor să amintim că în orice referire de tip monografic a lor despre ei înșiși, apare încrederea că: „localitatea Cavnic datează din 1250-1300, legat de extracția aurului și argintului”.¹

            Dumbrăvița - repere monografice

Orice demers cu vagi rezonanțe monografice ai încerca despre localitatea Dumbrăvița, fostă în județul Satu-Mare și actualmente în județul Maramureș, nu poate începe decât cu faptul că aceasta se regăsește în proximitatea așezării Baia Mare, iar atestatul istoric este funcție a acesteia. Poate localității la care facem referință prin aceste modeste rânduri i s-ar potrivi o asemănare cu o monadă care face parte integrantă din construcția numită Baia Mare; cu alte cuvinte Dumbrăvița avea să rămână în istoria zonală ca aparținând Fisculașului Băii Mari, alături de 14-15 alte localități din jur.

Încercând oarecum să forțăm paradigma care conține dilema dintre istoria mică, așa-zis locală, și istoria mare, națională, uneori chiar central-europeană, vom observa că în elaborarea unui silogism, izvorât dintr-un anumit determinism istoric, avem atât Baia Mare și Baia Sprie, ca funcții ale mineritului în zonă cât și, într-o arie mai lărgită, Dumbrăvița și alte localități, ca funcții ale celor două mari vecinătăți. Precizând acest adevăr indubitabil, nu dorim să diminuăm rolul efectiv al unor factori interni care au contribuit la dezvoltarea în timp a așezării ci, dimpotrivă, vom recunoaște, de la bun început, prestigiul căpătat în timp, statutul de comunitate așezată, cu rol în dezvoltarea istorică a zonei, mai ales sub aspect național românesc, precum și propriul sistem de valori locale, pentru care noțiuni ca om de vază sau cetățean de onoare al satului, chiar contează. Supralicitând pe această notă a unei anumite sensibilități locale, vom mai observa că nu mai sunt multe localități le care să-și aibă numele ca dezmierd (Dumbrăvița), așezată pe un râu(leț) Chechișel ș.a.m.d. Chiar și acest aspect banal de mentalitate topo-hidrografică ilustrează o așezare cu bună și statornică orânduială, cu lucrurile depuse-n matca lor firească, verificate îndelung în timp, cu un etos bine definit.

Încercând, deci, scurte iluminări monografice, vom constata că localitatea se regăsește la 12 km de Baia-Mare, la est de aceasta și se întinde pe râul Chechișel, de la poalele vârfului Mogoșa (Vârful Înalt) până la malul Lăpușului, cuprinzând o formațiune depresionară între 200 și 150 m, desigur cu dealuri în jur.

Comuna Dumbrăvița, pe lângă satul omonim care este și reședință, mai conține încă 5 localități: Rus, Chechiș, Șindrești, Unguraș și, mai nou în administrație - Cărbunar.

Toponimele și hidronimele hotarelor celor 6 localități componente ale comunei Dumbrăvița sunt, printre altele, mărturie atât a trecutului istoric, respectiv a foștilor proprietari, cât și ocupația sau chiar devenirea social-istorică a zonei: Valea Pădurii, Valea Groșului (vechii și groșii stejari tăiați și folosiți la lucrările miniere), Valea Porcului (tot pădure de stejari unde se țineau toamna, porcii, la îngrășat, în devălmășie), Valea Ogrăzilor, Râtul Voievodului, Cumănărel (amintirea cumanilor), Gardul Țarinei (defrișări), Dâmbul Sec (secătură), Grădina Șpanului, Ciungi, Valea lui Mihai (Viteazul) ș.a.

O monografie este o carte de identitate, o invitație la comunicare într-o lume tot mai înstrăinată, atât pe orizontală, între membrii aceleiași generații, cât și pe verticală, diacronic, de-a lungul istoriei acelei comunități. Dobândind un anumit prestigiu istoric, locuitorii tuturor celor 6 sate componente ale comunei Dumbrăvița se prezintă și azi, pe lângă contribuția lor de civilizație rurală la patrimoniul zonei și cu bogățiile naturale întinse pe o suprafață de aproape 5.000 de ha, împărțite în proporții aproape egale între suprafețele cultivabile, pășuni și fânețe naturale, livezi de meri, peri, pruni, nuci și vii precum și păduri încă apreciabile.

Dumbrăvița, ca poieniță de pe Chechișel, iată trei diminutive, care par să ocrotească, să iubească aceste locuri și oamenii ce le folosesc și le transformă, a debutat, prima dată în istoria de document, în istoria scrisă, la anul 1411. La acea dată, regele Sigismund I de Luxemburg (1387-1437) donează orașul Baia-Mare în schimbul cetății și orașului Belgrad, despotului sârb Ștefan Lazarevici, dimpreună cu orașul Baia Sprie, minele de aur și cu încă 14 sate aparținătoare celor două, între care și Dumbrăvița. Până la 1411 așezarea a făcut parte din domeniul cetății Chioarului.¹

Cu denumirea de Dumbrăvița localitatea va traversa secolele până astăzi, cu excepția unor episodice perioade de accentuare a maghiarizării absolute (1913-1918 și 1940-1944).

Apelând la o așa-zisă logică istorică și pornind de la firavele dovezi arheologice descoperite întâmplător în zonă, putem conchide că teritoriul de azi al Dumbrăviței a fost locuit încă de acum 4-5 mii de ani de către daci, peste care au venit cu noua lor civilizație celții, care și-au lăsat amprenta suficient de vizibil până azi, mai ales la nivelul civilizației materiale și spirituale și chiar la formarea poporului român.

Atari convingeri obținute prin bogăția izvoarelor istorice și mai ales prin interpretarea absolut particulară a acestora ne pot oferi și toponimele precum Drumul Băii, adică drumul pe care se aduceau var și cărbuni din locul numit „Laptele de piatră”; apoi Casa Marcului, un toponim de referință, casă cu han și sfat, la drumul ce leagă Maramureșul Voievodal de Cetatea Chioarului și apoi de întreg Ardealul ș.a.

Șișești - vatră de străbuni de-a lungul timpului

Descoperiri arheologice nu s-au făcut în zona localității Șișești, iar cele câteva urme ale existenței a activității umane apar pentru satul Cetățele și au fost încadrate de către specialiștii în domeniu ai Maramureșului, ca datând din secolele III-IV e.n.¹ Aceeași cercetătoare, d-na Georgeta Maria Iuga, a mai descoperit diverse artefacte de ceramică și cahle, dar de dată mult mai recentă, respectiv în locul numit Valea Caselor, ceea ce poate sugera o continuitate de vechime în zonă, până în secolele XVIII-XIX.

Alte descoperiri arheologice importante au fost făcute fie în localitatea Cetățele (două topoare de piatră din neolitic) și câteva tezaure monetare în colecții sau doar în câteva exemplare disparate, poate, din alte colecții. Dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să conchidem, citând cea mai autorizată voce a științei arheologice din nordul României, l-am numit aici pe d-l Dr. Carol Kacsó, care nota: ”Este deja evident că locuirea zonei Șișești a început foarte devreme, încă din neolitic (10.000-2.000 î. Hr.) și a continuat apoi de-a lungul mileniilor”.²

De-a lungul secolelor și mileniilor deci, istoria acestor locuri, subsumate centrului de comună numită Șișești s-a înscris în istoria mai largă a zonei, împărtășind aceeași devenire în timp. Nu o să invocăm iar și iar diploma dată de către Ludovic cel Mare (1342-1382), la 1347, referitoare la cele două orașe miniere, Baia Mare și Baia Sprie, respectiv la privilegiile acestora, facilități care au stat la baza a două-trei secole de procese între cele două orașe și comunele Șișești și Dumbrăvița, în special.

Încercând să-și explice și să predice istoria comunității pe care o păstorea, tribunul Vasile Lucaciu, trasează câțiva ani (văleaturi) care i-au marcat evoluția comunității, potrivit datelor la care a avut acces. La anul 1043 vestitul preot greco-catolic ne comunică faptul că pe lemnul bisericii vechi cineva ar fi scrijelit cu slove chirilice acel an, că la 1672, biserica devenind neîncăpătoare, aceasta a fost mărită, ocazie cu care i s-a deschis o nouă ușă spre apus, iar că la anul 1763 biserica ar fi fost împodobită cu picturi în ”tinda muierilor”. Dar cea mai de seamă podoabă, după aprecierea vlădicii din Șișești o constituie un drapel, ”lung de 80 cm, lat de 50 cm”, care are pe ambele părți o lucrătură aleasă, iar pe o parte o inscripție de mare prestigiu pentru localitatea Șișești: „În zilele lui Iosif împăratul (1780-1790 – n.n. I.G.), 1783 (cu numeri arabi)! Renumitul sat Fișești. Pace de la Leopoldus Împărat: 1672 numeri arabi. Calea ce călătoreșci, taina plineșci”.³

Atât inscripția cât și precizările preotului sunt ilustrative pentru paleografia vremii (erau litere chirilice, iar anii apar cu cifre arabe), adică surprind perioada când s-a făcut copia, respectiv în vremea lui Iosif al II lea (1780-1790) și când scrierea cu cifre arabe era în expansiune.

Un alt aspect foarte important și de analiză a momentului istoric îl reprezintă transliterarea numelui sub forma de Fișești, după unii de la ”Făgești”, adică făget, adică defrișări masive. Această observație, cu totul firească în vremea lui Vasile Lucaciu, pentru noi este de domeniul logicii istorice, deoarece în acea vreme avea loc o dezvoltare destul de mare a activității miniere, respectiv o creștere a volumului de copaci tăiați pentru activitatea la mine; ori se știe că șișeștenii și ceilalți de pe Fisculaș lucrau majoritatea în mina din Baia-Sprie. Ba mai mult, la începutul secolului al XX lea încă mai circula legenda că un român din Șișești ar fi descoperit, pe la 1200 mina Leveși  (fostă Vonth-Tomozi), aflată la hotarul de răsărit a comunității miniere în expansiune.

De notat, în același context al denumirii localității ca Fișești, în loc de Șișești că există și păreri potrivit cărora ar fi doar o chestiune de transliterare și, ca atare, a redării lui ”Ș” ca ”F”, într-o paleografie mai mult sau mai puțin sofisticată.

Rămânând în același context al speculațiilor, să mai amintim că numele localității ar putea proveni de la un număr de ceva (izvoare minerale!), evident după o prealabilă traducere din limba română în limba slavă veche.