Firenze, un oraş de poveste

Am intrat în Italia la ceas de seară după ce am trecut de o graniţă invizibilă, prezentă doar pe nişte table, nici astea nu prea mari. Am aşteptat să vedem ceva nou, dar un kilometru nu a fost  nimic mai occidental. Dezamăgiţi, am oprit la o benzinărie. Aici lucrurile au fost deja altfel. Alte produse, alte preţuri, alte standarde. Parcă mai aducea a Occident. O primă impresie pentru cineva ce nu a ieşit din România decât de un an de zile.

 


Ce a urmat a depăşit tot ceea ce am gândit că ar putea fi o altă ţară. Am intrat pe autostrada italiană. Un alt sistem de taxare. Dacă nu am fi ştiut de la un prieten cum trebuie să procedăm am fi pierdut timp preţios şi poate chiar şi bani. Intrarea pe autostradă se face pe mai multe culoare. Cei care vor taxare cu bani, nu au card sau un fel de abonamente, aleg culoarele pe care sunt desenate monede şi o mână. Intri şi apeşi pe un buton, primeşti un tichet pe care trebuie să îl păstrezi până ieşi de pe autostrada respectivă. Acolo îl prezinţi unui operator care verifică pe calculator şi îţi afişează costul drumului pe un monitor fixat în afara cabinei. Primeşti rest dacă nu ai bani ficşi.

Pe un drum de peste 400 de kilometri am plătit aproape 30 de euro în mai multe reprize.

Primii kilometri pe autostrada italiană au părut a fi ca prin Ungaria sau Slovenia. Adică, nimic nou sub Soare! Evident că ne-am grăbit.

Brusc am avut o revelaţie. Autostrada s-a dovedit a fi incredibilă. Tot ce ştiam în materie de autostrăzi a dispărut, totul era multiplicat de nu mai ştiu câte ori. Pluteam, nu alta, maşini de toate felurile, marcaje clare, vizibile pe înţelesul oricui.Navigatorul maşinii a avut unele scăpări din motiv de neactualizare a hărţilor. Şi pe moment am intrat în panică, dar lucrurile s-au rezolvat de la sine. Am circulat ghidându-ne doar după marcajele existente.

Şi nu am avut nici cea mai mică problemă. Poate părea o exagerare, entuziasmul nostru în condiţiile în care am circula aproape doar pe autostradă, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Noduri formate de autostrăzi ce vin din toate părţile, centuri ce ocolesc mai aglomerări urbane, drumuri peste drumuri, le-am parcurs ghidându-ne doar după indicatoarele rutiere bine executate, inteligent amplasate. A fost constanta văzută în Italia vizitată, drumuri impecabile. O altă lume!

Venisem aici crezând că România, că noi românii suntem buricul Universului. Fals!

Suntem o cantitate neglijabilă, suntem departe de lumea civilizată şi probabil niciodată nu vom ajunge la nivelul Italiei, o ţară care are problemele ei.Infrastructura rutieră este incredibilă. În zece zile nu am reuşit să găsesc o groapă cât de mică şi am umblat pe un perimetru destul de mare. Câteva sute de kilometri în toate direcţiile în jurul unui orăşel din mijlocul Toscanei.

Trebuie să mai spun că în zilele care au urmat am văzut cum lucrează italienii pe străzi, pe autostrăzi. Impecabil. Lucrări de mari dimensiuni nu au dus la închiderea circulaţiei, ci restrângerea ei şi dirijarea acesteia pe porţiuni mari cu oameni, utilaje, instalaţii. Totul pus la punct, totul ca la carte. În viteza maşinii, diminuată, dar existentă, am rămas cu gura căscată de ce pot face meseriaşii italieni. Am trecut peste două viaducte la care se mai lucra. Înălţimi ameţitoare, trafic, lucrări de mari dimensiuni greu de explicat cum au reuşit. Văzând toate acestea m-am gândit la utopicul proiect al tunelului pe sub Gutâi.

Cred că am avea nevoie noi de mulţi ani pentru a finaliza un astfel de proiect, altfel modest în comparaţie cu lucrările de infrastructură văzute în Italia. Nu mai vorbim de tuneluri, lungi cât o zi de post. Printr-unul am mers minute bune, nu am avut inspiraţia să ne uităm ce lungime este trecută la intrarea în tunel. Şi am mers, şi am mers, şi tot am mers. Deja se simţea o oarecare stare de disconfort. Nu se mai termina tunelul! Am ieşit şi, pe lângă încântarea încrâncenată, am gândit că un astfel de tunel, noi l-am executa în sute de ani, probabil.

Revenind la drumul de intrare în frumoasa Italie, am ajuns la destinaţie la ceas de dimineaţă. Aşa că am văzut destul de multe. Circulam de mult afară de pe autostradă. În stânga, păduri, în dreapta, păduri, cam peste tot păduri, plantaţii de vie şi copăcei ce am aflat ulterior că sunt măslini. Păduri, vie şi măslini, peisajul de vis într-o regiune în care verdele crud cu diverse nuanţe te ademenesc la visare.

Şi noi avem păduri, dar şi ei au păduri. Şi peste tot am văzut ordine, chiar şi pe nişte drumuri cu o bandă pe sens, drumuri ce treceau prin păduri imense ca lungime şi lăţime.

Am ajuns la destinaţie, bucuroşi ca nişte copii de ce am văzut în câteva ore. Orăşelul în care ne-am cazat este micuţ, are sub trei mii de locuitori, dar am descoperit, după un somn agitat de puţine ore, că are de toate. Magazine, poştă, restaurante, cofetării pentru îngheţată, parc, promenadă, clădiri din vechimi imemoriale, piatră de râu, străzi pavate în evul mediu, un mic castel medieval cu tot ce avea din acele timpuri. Totul protejat şi prezentat în condiţii incredibile. Casele sunt construite din piatră, au un design minimalist, fără brizbrizuri inutile. Totul este calculat la milimetru, totul este folosit la maximum. Piatra este la putere, iar facilităţile moderne, gen apă cadă, gaz, internet se văd şi nu prea. Un astfel de orăşel atrage mii de turişti veniţi să vadă un tumul de pe vremea etruscilor, un deluşor cu patru intrări în subteran de doi-trei metri în nişte încăperi din piatră.

Nimic spectaculos, deşi sunt lucruri spectaculoase, dar… Sunt aşa de bine prezentate, momentele istorice ale italienilor că vin turişti din întreaga lume, chiar şi în mici orăşele, comune urbanizate aproape de sută la sută, dar cu un aer de medieval,   aşa cum la noi nu găseşti. Suveniruri de toate felurile se pot cumpăra de peste tot. Preţurile pot fi o altă discuţie, dar posibilitatea de a cumpăra ceva este reconfortantă.

Nu există un oraş, orăşel, comună care să nu aibă ceva de arătat lumii. O casă în care a trăit cineva vestit, un mic castel, turnuri medievale, peste tot sunt muzee, mici, dar sunt şi aranjate ca şi cum ar fi un mare muzeu, cu toate facilităţile moderne de vizionat, conspectat, cumpărat. Am văzut muzee de mici dimensiuni ce aveau un lift ce te ducea la etaj, adică preţ de cinci-şase trepte. Lift din sticlă, aşa cum nu vom avea niciodată pe aici, la noi.

În prima duminică a fiecărei luni, la Firenze, sunt deschise toate muzeele, aşa că am purces spre Galeriile Uffizi, una din destinaţiile excursiei noastre. Am fi putut merge în altă zi, dar gratuitatea promisă ne-a dus în marele oraş-muzeu. De fapt, toată Italia este un muzeu, aşa cum a spus un prieten de-al nostru. Pentru a intra la Uffizi trebuie să iei un bilet de 17 euro, ori noi, fiind patru în grup, este o sumă însemnată pentru nişte români veniţi să vadă comorile lumii.

Am intrat în Firenze urmând spusele navigatorului. Am parcat la gară, o mare clădire cu subterană şi parcare plătită. De acolo se merge pe jos. La zece minute începe zona pietonală ce ţine cât vezi cu ochii. Prima destinaţie a fost la Dom-ul din Firenze.

Ce clădire, ce faţadă, ce sculpturi, totul la o altă dimensiune, una cosmică pentru nişte băimăreni.

Cu cât ne-am apropiat de Dom, cu atâta a devenit mai aglomerat. Zeci de mii de oameni năvăleau din toate părţile. Toate seminţiile lumii şi-au dat întâlnire acolo. Nu se mai putea respira din cauza căldurii sufocante şi a înghesuielii incredibile. Niciodată noi nu am fost martori la un asemenea spectacol oferit de o stradă. Toate clădirile au o poveste, toate sunt din piatră şi au o vechime de sute de ani. Au aparţinut unor familii mari în istoria acestei lumi. Nu şti unde să te uiţi şi devii invidios pe grupurile ce au un ghid ce le explică ce şi cum.

Este greu de explicat în cuvinte ce a putut fi acolo într-o duminică în care am vrut să vedem şi noi minunăţiile unui oraş de legendă.

La Galeriile Uffizi am ajuns după ce am străbătut marea de oameni de la Dom. Acolo am avut un şoc. Era o coadă de kilometri. Pe mai multe şiruri, oameni din toate ţările Pământului aşteptau răbdători să intre în muzeu. Din păcate nu am putut sta atâta, ar fi fost ore şi poate nici nu am fi ajuns să intrăm. Nu se pot face fotografii, chiar şi afară de faci poze, cei care lucrează la muzeu, sunt peste tot, se uită urât la tine. Un fel de-a spune. Aşa că am inspirat istorie nevăzută şi ne-am promis că la o excursie ulterioară nu vom mai rata muzeul mare din Firenze.