File dintr-o unire uitata

* Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie a organizat in holul Prefecturii o expozitie prilejuita de implinirea a 151 de ani de la Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca. In orice societate exista in raport cu trecutul o abordare care implica periodic derularea unei lupte simbolice intre „cavalerii memoriei” care sunt indeobste istoricii, dar nu numai, si „partizanii uitarii”, fiecare tabara incercand sa argumenteze virtutile pe care si memoria, dar si uitarea le au. Astazi, ca dealtfel in fiecare an, suntem indreptatiti sa ne amintim de un eveniment extrem de important pentru natiunea romana, Unirea Principatelor Romane de la 24 ianuarie 1859. Au trecut, iata, 151 de ani de atunci, dar semnificatiile acestei opere politice fundamentale sunt inca extrem de actuale. La mijlocul secolului XIX, problema romaneasca, adica statutul celor doua principate, Moldova si Tara Romaneasca, devenise o problema a echilibrului european, in sensul ca marile puteri luau in considerare masuri care sa priveze Imperiul Rus de mijloacele de interventie in cele doua tari, fapt care s-a si intamplat dupa razboiul Crimeii (1853-1856). Astfel, la Congresul de Pace de la Paris, in 1856, Moldova si Tara Romaneasca au fost puse sub regimul garantiei colective a celor 7 puteri europene, stabilindu-se totodata ca locuitorii celor doua tari sa fie consultati in privinta statutului lor. Cu alte cuvinte, romanii erau intrebati ce vor, iar raspunsul, dat prin intermediul Adunarilor ad-hoc alese in anul 1857, a fost fara echivoc: romanii doreau unirea intr-un singur stat, carmuit de un print apartinand unei dinastii europene, stat care sa fie autonom si neutru. Dorintele romanilor exprimate de Divanurile ad-hoc nu au fost decat partial satisfacute, la Conferinta de la Paris din anul 1858 s-a hotarat ca principatele sa ramana entitati politice separate, avandu-si fiecare domnul si adunarea sa, dar sa se numeasca Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti, singurele institutii comune fiind Curtea de Casatie si o Comisie Centrala, cu sediul la Focsani, pentru elaborarea legilor de interes comun. Opozitiei marilor puteri europene, romanii din principate le-au raspuns cu un act de mare abilitate politica. Intrucat Conventia adoptata la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiasi persoane ca domn in ambele principate, unionistii au reusit sa-i determine pe membrii adunarilor elective sa-l aleaga pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859), apoi si al Tarii Romanesti (la 24 ianuarie 1859). Dubla alegere a lui Cuza a avut o dubla semnificatie: mai intai, ea a fost manifestarea a ceea ce Nicolae Iorga a numit „sistemul «faptului implinit», acest element de originalitate, creat de romani”; in al doilea rand, ea a pus bazele statului roman modern. Interesant este si faptul ca diplomatii straini acreditati la Iasi si Bucuresti au perceput alegerile din ianuarie 1859 ca fiind inceputul unei perioade noi in istoria Principatelor, una de legalitate si modernitate. Astfel, Victor Place, consulul general al Frantei la Iasi, nota in raportul adresat ministrului francez de Externe la 18 ianuarie 1859: „alegerea colonelului Cuza reprezinta triumful deplin al ideilor unioniste si innoitoare impotriva vechiului sistem de coruptii, depasit de vreme. E greu sa ne inchipuim cu cat entuziasm a fost primita peste tot aceasta alegere, entuziasm care se manifesta prin cele mai calduroase demonstratii. Romanii au dovedit astfel ca sunt la inaltimea sperantelor care au fost puse in ei”. De la inceputul lui 1859, Principatele Unite devin centrul polarizant si, in perspectiva, unificator al intregii natiuni romane, alte componente ale acesteia aflandu-se sub stapanire austriaca, ruseasca si otomana. Este vorba de romanii din Transilvania, Bucovina, Basarabia si Dobrogea. Nu intamplator, Alexandru Papiu Ilarian scria atunci: „Romanii din Transilvania numai la Principate privesc. Iar cand s-a ales Cuza domn, entuziasmul la romanii de aici era poate mai mare decat in Principate.” Domnia lui Cuza sta sub semnul acestei nerabdatoare dorinte de a ajunge din urma Occidentul, dar efortul domnului si al sprijinitorilor sai intampina rezistenta fortelor conservatoare si al inertiilor colective. Mai mult, ea sta sub semnul provizoratului, caci domnia lui Cuza este perceputa ca pasagera: tara a vrut domn strain, l-a acceptat pe cel autohton, dar n-a renuntat la vechea doleanta; in asteptarea contextului prielnic, ea ingaduie un provizorat. Sub aceasta veritabila sabie a lui Damocles, Cuza a realizat in 7 ani performante extraordinare in domeniul modernizarii si reformarii institutiilor statului. Legea secularizarii averilor manastiresti, cea a instructiunii publice, legea electorala si legea rurala sunt doar cateva dintre cele mai importante masuri adoptate. Unirea, o data realizata, diviziunile politice au reaparut cu puteri sporite de insemnatatea problemelor de rezolvat, intre care cea mai dificila a fost adoptarea legii rurale. In timp ce uneltirile rusesti pregateau „dezunirea” principatelor, fortele din interior, ostile domnului, se aliau in ceea ce s-a numit „monstruoasa coalitie”: radicalii isi dadeau mana cu conservatorii pentru a-l rasturna pe Cuza. Primii ii reprosau moderatia, ceilalti un pretins revolutionarism. Se nascuse o solidaritate temporara intre adversari, care avea sa fie fatala domnului Unirii. Castigand sprijinul unor militari, care si-au asumat inlaturarea domnului, „monstruoasa coalitie” l-a silit pe Cuza sa abdice (11/23 februarie 1866) si sa paraseasca tara. Si din exil, Alexandru Ioan Cuza s-a dovedit acelasi patriot daruit Tarii sale, pana la sfarsitul vietii, in 1873. Chiar daca „domnul Unirii” a iesit din scena, Unirea s-a dovedit ireversibila. Solidaritatea populara, dublata de abilitatea generatiei politice de atunci este marea lectie a momentului 24 ianuarie 1859. Marile acte istorice s-au realizat doar atunci cand simbioza dintre popor, elite si conducator a fost o realitate. Alexandru Ioan Cuza a fost, fara indoiala, unul dintre marii nostri lideri. Despre el, Nicolae Iorga afirma la un moment dat ca „a avut acel superior bun simt de a intelege ca, atunci cand o tendinta a poporului sau se cuprindea in el, n-avea dreptul de a trai astfel decat potrivit tendintei care se intrupase in persoana lui”. Ori, la 1859 poporul roman dovedise ca unirea era dorinta lui suprema, o unire care a insemnat in fapt, consacrarea in domeniul realitatii a unei stari de constiinta care a existat intotdeauna, de la originea insasi a neamului romanesc. Totodata, sa retinem ca formarea statului national roman la 1859 insemna un inceput pe drumul constructiei politico-statale, edificiu care avea sa fie desavarsit in 1918, atunci cand si celelalte teritorii locuite in majoritate de romani s-au reunit cu Tara. Unirea de la 1859 poate si trebuie sa constituie un prilej de reflectie si un exemplu pentru noi, cei de astazi, iar rapiditatea si profunzimea reformelor initiate de catre Alexandru Ioan Cuza un model pentru oamenii politici actuali, mai ales ca intre cele doua epoci exista destule similitudini. Principatele Unite trebuiau atunci sa adopte reforme care sa modernizeze structurile politice, economice si sociale, astfel incat decalajul fata de Europa Occidentala sa se atenueze, astazi, aceeasi modernizare, aceeasi accelerare a schimbarilor este necesara pentru reformarea statului si pentru integrarea autentica in marea familie europeana. Prof. Viorel Rusu, Directorul Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie