File de istorie. Cardinalul Iuliu Hossu (30.01.1885 - 28.05.1970)

În Monitorul oficial Partea I, nr. 968/24.10.2023, a fost publicată Legea nr. 290/2023 pentru instituirea anului 2025 ca „Anul Cardinal Iuliu Hossu”.

 Art.1 Se instituie anul 2025 ca „Anul Cardinal Iuliu Hossu” pentru celebrarea vieții, operei, personalității, martiriului, rolului determinant în realizarea Marii Uniri și a eforturilor depuse pentru salvarea evreilor în perioada Holocaustului ale episcopului Eparhiei de Cluj-Gherla din cadrul Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco-Catolică, cardinalului, senatorului de drept în Parlamentul României, membru de Onoare al Academiei Române și deținutului politic Iuliu Hossu.

Art.2  (1) Cu prilejul sărbătoririi „Anului Cardinal Iuliu Hossu”, se organizează evenimente culturale, diplomatice, artistice sau educaționale dedicate celebrării vieții, operei, personalității, martiriului, rolului determinant în realizarea Marii Uniri și a eforturile depuse pentru salvarea evreilor în perioada Holocaustului.

              (2) Parlamentul, Administrația Prezidențială, Guvernul, autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și instituțiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune pot aloca fonduri din bugetele proprii pentru a organiza sau sprijini logistic și/sau financiar manifestările culturale, diplomatice, artistice, educaționale sau programele de promovare organizate în vederea respectării prevederilor alin.(1), în limita alocărilor bugetare aprobate.

În contextul prezentei legi, la împlinirea a 140 de an de la nașterea Cardinalului Iuliu Hossu, mi-am propus să prezint succint unele date privind viața sa, în mare parte cunoscute, mai ales legate de Marea Unire, pentru ca apoi să mă refer la lupta sa pentru apărarea populației românești din Transilvania de Nord, precum și de ajutorare a evreilor în perioada 1940-1944.   Mă voi referi, de asemenea, la ultimii ani de viață ai acestuia (1948-1970), când a fost supus regimului represiv comunist. În final, voi depăna unele amintiri, mai ales din copilărie, legate de întâlnirile avute cu episcopul Iuliu Hossu.

            1. Episcopul Iuliu Hossu și Marea Unire

 Cardinalul Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, în comuna Milașul Mare, județul Bistrița-Năsăud, avându-i părinți pe preotul Ioan Hossu și pe soția acestuia, Victoria. În familie au fost șase frați. A urmat școala elementară în comuna natală, gimnaziul la Reghin și Târgu Mureș, iar liceul la Gimnaziul Superior Unit din Blaj. După examenul de bacalaureat, se înscrie la Institutul Teologic Greco-Catolic din Blaj, de unde, după un an, este trimis ca student la Colegiul de Propaganda Fides din Roma. Și-a desăvârșit studiile prin obținerea a două doctorate, în Filozofie (1906), respectiv Teologie (1910). La Roma este hirotonit preot celibatar de către Episcopul Lugojului Vasile Hossu (27.03.1910). În perioada 1910-1912, a ocupat postul de arhivar, bibliotecar, protopop și secretar al Episcopului în Dieceza din Lugoj. În anul 2013, devine profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită din Lugoj. Frații lui Iuliu Hossu, medicul Traian Hossu, avocatul Vasile Hossu, au fost mobilizați în armată, Ioan Hossu, inginer mobilizat la transporturi feroviare, la Oradea, iar Teofil, preot slujea la Milașul Mare¹⁾. Protopopul Iuliu Hossu a crezut că este de datoria sa să fie alături de soldații aflați în suferință și, ca atare, s-a înrolat drept capelin, în grad de sublocotenent, în Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armata din Timișoara, în spitalele din Austria, Boemia și Moravia. A acordat asistență spirituală, încurajând ostașii aflați în infirmeriile pentru răniți. După trei ani, se reîntoarce acasă. Moartea unchiului său, Episcopul Vasile Hossu de Gherla, l-a marcat profund. La 3 martie 1917, împăratul Carol I al Austriei l-a numit episcop de Gherla. Papa Benedict al XV-lea l-a confirmat la 17 Aprilie, iar la 4 decembrie a fost consacrat Episcop în Catedrala din Blaj prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihaly de Apșa, asistat de Demetriu Radu, Episcopul de Oradea, și Valeriu Traian Frențiu, Episcopul de Lugoj.

A luat parte, împreună cu Iuliu Maniu și cu personalitățile vremii, la pregătirea și înfăptuirea statului național unitar român. S-a deplasat prin Ardeal pentru a-i mobiliza pe români, pentru a pregăti Marea Adunare de la Alba Iulia. În octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a trimis o directivă către credincioși și clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Consiliului Național Român din Arad și nu cea a guvernului de la Budapesta. Participă la Marea Adunare Națională din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Cuvântarea rostită cu acest prilej de episcopul Iuliu Hossu, rămâne memorabilă: „Fraților...Ceasul plinirii vremii este acesta când Dumnezeu Atotputernicul rostește, prin poporul său credincios, dreptatea Sa însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri…Ne unim pe veci cu Țara-mamă România…Vă amintiți când, prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam…va învinge dreptatea. Vă arătam că vine ceasul când toți factorii nedreptății vor plânge în lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferințele veacurilor, purtate de un neam cu credința în Dumnezeu și cu nădejde în dreptatea lui… Suferințele veacurilor se îmbracă în lumina, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.”  Episcopul Iuliu Hossu a fost încredințat să vestească mulțimii Rezoluția Marii Adunări Naționale: „Adunarea Națională a romanilor din Transilvania Banat și Țara Ungurească adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România…” Totodată, a fost desemnat să ducă la București și actul constitutiv Hotărârea de Unire de la Alba Iulia și a documentelor anexe șefului Statului Român, împreună cu Miron Cristea, Vasile Goldiș și Alexandru Vaida. Iată ce spunea despre sosirea la București: „Nu eram doar doi popi însoțiți de doi laici, ci Transilvania cu prestigiul imens al suferințelor al speranțelor și al prorocirilor: înaintam pe drumul istoriei aducând zornăit de lanțuri sfărâmate prin mijlocul poporului cuprins de frenezia triumfului. Mulțimea era alături de cei în modeste reverenzi și sărăcăcioase surtuce. Cortegiul înainta flancat nevăzut de umbrele eroilor Transilvaniei românești prăbușiți năprasnic în nemurire. Eram în Ierusalimul aspirațiilor naționale, în cetatea de scaun a voivozilor țării românești! Vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii; alții presărau flori cine știe de unde aduse în Bucureștiul plin în 1918 doar de petalele inimilor; unii aruncau pălăriile; cu toții răbufneau de strigăte de necontenită bucurie. Stăteam toți patru încremeniți... și Doamne, Doamne, curgeau și lacrimile noastre din căldura de nesecat izvor. Osana ne-am eliberat! Veșnicia mi-a dat și mie paharul bucuriei”.

Timp de două decenii, va lucra pentru întărirea Bisericii Greco-Catolice și a eparhiei sale. A fost și senator de drept în Parlament. În anul 1924, a primit la Cluj, din partea Sfântului Scaun, Biserica Minoriților, devenită Catedrala Schimbarea la Față. A mutat episcopia la Cluj, devenită acum „Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla. A înființat noi eparhii în Maramureș. A ridicat edificiul Academiei Teologice și a asigurat o pregătire temeinică viitorilor preoți pentru o viață creștină, în continuă perfecțiune. A făcut multe vizite canonice în toate eparhiile care aparțineau de episcopia Cluj-Gherla. La cuvântul său, mulțimile se adunau pentru a primi hrana sufletească. A organizat pelerinaje la marile sărbători la mănăstirile din Eparhie.

2. Iuliu Hossu și Ardealul de Nord. Represiunea comunistă

Mi-am propus să prezint succint unele din acțiunile întreprinse de episcopul Iuliu Hossu în timpul ocupației maghiare, precum și spicuiri din dosarele de securitate ale episcopului²⁾ și a familiei mele³⁾ relativ la acesta, după anul 1948. Astfel, în dosarul de securitate al preasfințitului Iuliu Hossu, în perioada 1955-1970, se găsesc 332 de note informative, la care au contribuit 72 de agenți informatori. În dosarul de securitate al familiei mele, se regăsesc, de asemenea, mai multe referiri la Episcopul Iuliu Hossu, tatăl meu fiind coleg și prieten cu frații acestuia. La întâlnirile tatălui meu cu Vasile (Vily) Hossu, de multe ori acasă la noi, am aflat, după anul 1990, că participau și informatori acoperiți ai securității, care raportau toate discuțiile, pe care le-am regăsit în dosarul de Securitate al familiei mele. Cardinalul Iuliu Hossu s-a afirmat ca o personalitate impresionantă, om și prelat, care a rămas fidel convingerilor sale, în ciuda puternicelor presiuni de a-și schimba credința și a cărui viață, în libertate sau în detenție, a fost o neîntreruptă luptă pentru păstrarea adevăratelor valori umane: adevărul, responsabilitatea, onoarea, fidelitatea și credința.

            Episcopul Iuliu Hossu, fidel credinței sale, a rămas în teritoriul vremelnic ocupat de armata ungară, 1940-1944. Acest teritoriu românesc avea circa 2,3 milioane de locuitori, din care 1,30 milioane români, un milion dintre aceștia fiind de confesiune greco-catolică. Simțămintele clerului greco-catolic la aflarea consecințelor Dictatului de la Viena pot fi rezumate în fraza rostită de vicarul Iosif Pop: „Trăsnet din senin să fi căzut peste capetele noastre n-am fi rămas mai buimăciți când am auzit că s-a cedat întreg Ardealul de Nord“⁴⁾.

Odată cu ocuparea Transilvaniei de Nord de trupele horthiste, se organizează la Cluj „Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei”, formațiune organizatorică conducătoare legală a populației românești din teritoriul căzut sub ocupația maghiară⁵⁾. Aceasta începe să funcționeze legal începând cu 14 septembrie 1940. În nucleul organizatoric al acesteia au intrat pentru început episcopii Iuliu Hossu și Nicolae Colan, Emil Hațieganu, Aurel Socol, dr. Alexandru Lupan, dr. Liviu Telea, avocat Vasile Hossu, ing. Teodor Burzo, Gheorghe Giurgiu. În fruntea acestei organizații a fost desemnat Emil Hațieganu⁵⁾.

Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei (CNR) a avut un rol important în păstrarea spiritualității românești, în timpul ocupației horthiste, după cum de altfel rezultă și din relatările acestor autorități. Într-un raport oficial strict confidențial adresat organelor superioare, din decembrie 1940, se face o analiză a activităților  desfășurate de români, care^5,6) „se petrec pe trei căi aparent independente, și anume pe linie confesională, în special greco-catolică, pe linie corporatistă și, respectiv, diplomatică”. Organizarea pe cele trei căi se desfășoară într-o perfectă armonie. Raportul continua: „românii din nordul Transilvaniei își construiesc aceste linii organizatorice cu mare succes, fără ca autoritățile noastre să fi conturbat până acum cu vreun folos vreuna din ele^5,6). În raport se menționa că, pe linie confesională, au reușit să înlocuiască preoții refugiați cu alți tineri, „hirotonisiți după doi ani de teologie”. Niciun sat românesc nu a rămas fără conducător mai mult de câteva săptămâni. Raportul consemna faptul că „prelații de rang înalt colindau satele românești, stăteau de vorbă cu populația satelor”, îi încurajau, îi îndemnau la rezistență. Într-un document aflat la Arhivele Statului Cluj, Raportul consemna faptul că prelații de rang superior colindau satele românești, stăteau de vorbă cu masele de țărani, îi iluminau, îi îndemnau, la rezistență, îi încurajau. Vicarul de Târgu-Mureș, Iosif Pop⁴⁾, în amintirile sale, descrie vizitele episcopului Hossu în parohiile din județul Mureș: „În atmosfera apăsătoare în care trăiau românii, vizitele sale au ridicat mult moralul românilor. Am început să privim cu mai multă încredere la ziua de mâine. I se spunea «Apostolul vizitațiunilor canonice»”. Când, odată a ajuns într-o mică comună, pe ploaie, pe jos, prin noroi, în parohiile din Bicaz, o femeie l-a întrebat «Ce poruncă mare te aduce pe aceste vremuri pe la toți?». I-a răspuns cu vorba lui Iisus: «Mergând învățați toate neamurile»”. În atmosfera apăsătoare în care trăiau bieții români, vizita episcopului Iuliu Hossu a ridicat moralul românilor, au început să privească cu mai multă încredere ziua de mâine. Multă lume care a auzit cuvintele mângâietoare și încurajatoare ale acestuia au plâns. Rapoartele lunare ale autorităților maghiare din Sălaj menționează că este surprinzătoare „acțiunea religioasă” pe care episcopul Iuliu Hossu a efectuat-o în octombrie 1943, când a vizitat 12 localități printre care Aghireș, Crasna sau Bocșa. Fiecare asemenea vizită, concludea raportul, determina o activitate febrilă printre români. Pentru a ilustra aceasta, citez dintr-o cuvântare a Episcopului Iuliu Hossu: „În ceasul întunecării să ținem sus lumina lui Hristos, ca să lumineze tuturor. Pe valurile tulburi ale veacului, pășește și azi Mântuitorul Isus și îndeamnă, cu dumnezeiesc cuvânt de îmbărbătare, pe cei înfricoșați de moarte, Nu vă temeți!”. Acțiunile episcopului Iuliu Hossu, în timpul ocupației maghiare sunt descrise și de agenți ai securității²⁾. Agentul Traian, la 17 oct. 1967, raporta: „În acele vremuri de urgie, vizita canonică, cuvântările ținute de Iuliu Hossu în fața miilor de credincioși au fost o alinare a suferințelor pe care le îndura poporul, strecurând nădejdea în inimile oamenilor că vor lua sfârșit și bucuria este aproape. Românii înțelegeau prin aceasta că vor scăpa de stăpânirea fascistă. Datorită acestui lucru era iubit de popor.”

Pentru a împiedica organizarea națională a românilor pe cale confesională autoritățile maghiare propun „observarea mult mai atentă a episcopului român și a conducătorilor confesionali de rang înalt”. Se propune a se lipi „supraveghetori care să-i însoțească sub pretextul apărării siguranței lor personale” și, totodată, „tragerea la răspundere pentru discursurile din biserici pentru ațâțare și infidelitate^5,7. Autoritățile maghiare au hotărât, totodată, „folosirea în regiunile românești a preoților maghiari greco-catolici.⁴⁾ Această acțiune nu s-a finalizat ca urmare a împotrivirii ierarhilor români. Episcopia Greco-catolică din Hajongard a solicitat la Vatican să fie alipite acesteia bisericile greco-catolice din Mureș și unele din Sălaj și Satu Mare, pe motiv că credincioșii sunt maghiari, solicitare aprobată, fără a fi verificată de Papa Pius al XII-lea. Episcopul Iuliu Hossu a adunat date, arătând netemeinicia acestei solicitări, și a reușit să împiedice această acțiune, solicitând amânarea acestui transfer până după terminarea războiului, aprobată în final de Papa.

Într-un alt raport al autorităților maghiare se menționa că, înainte de 1940, între cele două biserici românești „nu au existat cele mai cordiale relații“. Autorul își exprimă îngrijorarea, deoarece „nu se prea văd urmele neînțelegerilor dintre cele două confesiuni“. Această tensiune ar trebui să o menținem chiar cu prețul unor sacrificii sau să o fi declanșat artificial, conchidea raportul^5,7). Nu s-a reușit însă această dezbinare. Agentul Popan Virgil, la 06 martie 1968, spunea într-un raport: „Pe timpul ocupației maghiare a Ardealului de Nord, episcopul Hossu a fost în raporturi de prietenie și colaborare cu episcopul ortodox Nicolae Colan și împreună au servit cauza românească, atât personal, cât și prin preoții din subordine, care erau în contact cu masele populare“. L-a ajutat pe episcopul Nicolae Colan, trimițând credincioșii greco-catolici la Catedrala ortodoxă și care era „amenințată din lipsă de credincioși să fie pierdută“.

Prin episcopii aflați în nucleul organizatoric al CNR, s-au primit de la preoți informații cu privire la nedreptățile, asupririle și crimele făptuite de autoritățile maghiare sau organizațiile paramilitare. Episcopul Iuliu Hossu a tradus în italiană relatările clerului român privind dărâmări de biserici, teroare administrativă, etc. fiind transmise Papei prin delegatul papal, arhiepiscopul Ritter⁴⁾. A protestat la dărâmarea unor biserici românești chiar greco-catolice ca aceea din Ditrău, în februarie 1941. O parte din rapoartele preoților adresate episcopului Iuliu Hossu se află la Arhivele de Stat Cluj și ar putea fi publicate.

 Față de multitudinea și diversitatea formelor de asuprire a populației românești, IPS Iuliu Hossu, precum și Emil Hațieganu au solicitat o audiență în timpul vizitei la Cluj a lui Miklos Horthy și a primului-ministru, Pal Teleki. La audiența cu primul-ministru maghiar, ținută la 17 septembrie 1940, ora 19.00, în Sala Mică a Primăriei Cluj, au participat episcopii Iuliu Hossu și Nicolae Colan, Emil Hațieganu, Liviu Telea, Vasile Hossu, Teodor Burzo. Cu acest prilej, participanții au reclamat omorurile petrecute la Ip și Treznea, precum și alte atrocități săvârșite de ocupanți asupra populației românești. Răspunsul primului-ministru a fost „Nincs lakodalom kézeles mélkül” („nu există nuntă fără înjunghieri”). Răspunsul arată complicitatea autorităților maghiare în săvârșirea crimelor, a modului cum este tratată populația de origine română. Este semnificativ răspunsul dat de episcopul Iuliu Hossu la această afirmație „La noi nunțile nu se fac ca oamenii să se înjunghie.”

Deoarece nu s-a aprobat să ducă o activitate politică legală, CNR a depus eforturi pentru mobilizarea românilor în cadrul organizațiilor cultural-religioase și economice. Au fost create formații artistice, coruri, echipe de teatru, echipe culturale, s-au înființat cooperative și organizații de credit.

Deportările evreilor din Transilvania de Nord au început la 16.051944, la Sighetu Marmației și au luat sfârșit la 7.06.1944, la Cluj. Autoritățile maghiare au deportat din acest teritoriu 131.639 de evrei, dintre care doar 20% au supraviețuit. Iuliu Hossu, precum și populația de origine română, s-a implicat în ajutorarea evreilor, fapt evocat și de rabinul Moshe Carmilly: „…Iuliu Hossu a căutat să ajute nu numai pe români, ci și pe evrei, fără a face vreo deosebire între ei”. În pastorala emisă la 2 aprilie 1944 cu titlul „Către preoți și mireni, chemare pentru ajutorarea evreilor”, Iuliu Hossu spunea: „…chemarea noastră se îndreaptă stăruitor către voi toți, venerați Frați și preaiubiți Fii, să-i ajutăm pe evrei nu numai cu gândul, dar și cu jertfa noastră, știind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creștinească și românească ajutorare de caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de față să fie această acțiune de ajutorare”. Și istoria memorează astfel de acțiuni. Pentru a nu fi deportați, episcopal Iuliu Hossu a indicat botezarea copiilor de evrei de preoții greco-catolici. A protejat în biserică pe unii evrei și a ajutat la trecerea graniței în România, care atunci era situată pe Feleac. A dus alimente evreilor deportați în ghetoul de la Fabrica de Cărămizi. La această acțiune a participat și Burzo Teodor. Ca inginer, răspundea de producția fabricilor care aparțineau de Banca Albina, inclusiv Fabrica de Cărămizi. Și evreii nu au uitat aceste acțiuni de înalt umanism. Episcopul Iuliu Hossu aprecia oamenii după criterii morale și nu după confesiunea acestora. Unui reproș adresat pentru vizitele făcute unor persoane de altă confesiune decât cea catolică Episcopul Iuliu Hossu a răspuns „eu vizitez prieteni nu locașuri de cult”.

Deputatul Silviu Vexler, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, spunea la Cluj-Napoca cu prilejul inaugurării Anului Iuliu Hossu: „Cardinalul Iuliu Hossu este una din figurile luminoase ale istoriei României... a impresionat prin ținuta sa morală, prin consecvența și sacrificiul pentru principiile și credința sa. Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat al României nu poate fi imaginată  fără activitatea sa. În cea mai întunecată perioadă a istoriei, Holocaustul, el a ales să-și pună propria viață în pericol acționând nu numai prin cuvinte, dar mai ales prin acțiuni care au contribuit la salvarea de la distrugere a unor vieți evreiești. El și-a folosit funcția de episcop pentru a vizita ghetoul din Cluj, aducând mâncare și încercând să ofere un sprijin evreilor care trăiau acolo în condiții îngrozitoare. Mărturiile vorbesc și despre evreii pe care Iuliu Hossu i-a ajutat să se ascundă în Catedrala Greco-Catolică din Cluj pentru a preveni deportarea acestora”. De numele deputatului Silviu Vexler se leagă și demersul privind propunerea de a-l recunoaște „Drept între Popoare” pe Cardinalul Iuliu Hossu, pentru acțiunile desfășurate în perioada Holocaustului, concretizate prin ajutorarea și salvarea unui număr de evrei care trăiau în mare parte în Cluj.

            Aș menționa și un alt eveniment semnificativ acelor vremuri. Pe motiv că într-un restaurant ar fi fost pălmuită o persoană de origine maghiară venită din Brașov, studenții maghiari de la Universitatea din Cluj au atacat Seminarul Teologic Greco-catolic. A fost un adevărat asediu soldat cu mulți răniți. Atunci când episcopul Iuliu Hossu, precum și secretarul său, au ajuns la fața locului pentru a aplana conflictul, un student maghiar l-a scuipat pe obraz. Ca răspuns la acest fapt și în lipsa scuzelor din partea autorităților, IPS Hossu, PS Rusu și vicarul Iosif Pop au refuzat să participe la Conferințele Episcopale catolice de la Budapesta, prezentând totodată motivul⁴⁾.

Comunitatea Națională a Românilor (CNR) a organizat consfătuiri, a întocmit lista nedreptăților suferite de populația românească, a făcut recensământul celor rămași. Deoarece nu s-a aprobat să ducă o activitate politică legală, a depus eforturi pentru mobilizarea românilor în cadrul organizațiilor cultural-religioase și economice. Au fost create formații artistice, coruri, echipe de teatru, echipe culturale, s-au înființat cooperative și organizații de credit.

După eliberarea Transilvaniei de Nord, au fost dispute cu privire la viitorul acestui teritoriu între organizațiile comuniste afiliate Frontului Național Democratic (FND), care aveau în vedere un statut de autonomie pentru aceasta, respectiv cei care militau pentru revenirea la România. Astfel, la 17 noiembrie 1944, se constituie Uniunea Democrat Română (UDR).⁸⁾ Scopul acestei organizații era cel de a milita pentru reîntregirea Transilvaniei de Nord la România. Prin toate acțiunile desfășurate, s-a opus planului Frontului Național Democratic (FND), dominat de comuniști, care urmărea autonomia Transilvaniei de Nord și ca etapă următoare integrarea în Uniunea Sovietică. Pentru a ilustra modul de acțiune al FND, citez din raportul de acțiune  a lui Miklos Goldberger, prim-secretar al Comitetului Regional din Cluj al P.C., din decembrie 1944⁹⁾. Referindu-se la Transilvania afirma: „posibilitatea ca aceasta să treacă la România sau să treacă sub conducerea unui guvern democratic la Ungaria”. În continuare spunea: „este și o a treia tendință, cu destul de multe motive pentru aceasta, din partea ambelor popoare, în special din partea muncitorilor... atât de o parte cât și de cealaltă, ei vor o Transilvanie care, având o graniță comună cu Uniunea Sovietică, să fie integrată în Uniunea Sovietică.” Referindu-se la colaborarea cu UDR, acesta spunea: colaborarea cu UDR a fost valabilă 3 săptămâni, după care a început să ceară ca FND să declare deja azi Transilvania de Nord pământ românesc”. Și continua: „noi nu dorim să facem o declarație care ar fi în contradicție cu platforma externă a Uniunii Sovietice”. Președinți de onoare ai UDR sunt aleși PS Iuliu Hossu, precum și PS Nicolae Colan, alături de Emil Hațieganu. Și, desigur, IPS Iuliu Hossu a inițiat multe acțiuni, având alături mari mase de români din acest colț de țară. Vizitele făcute de IPS Iuliu Hossu în parohii avea de fapt moto „reîntregirea Transilvaniei de Nord la România”. A fost ales membru de onoare al Academiei Române la 2 iunie 1945. La 9 iunie 1948, printr-un decret prezidențial, Academia Română a fost transformată în Academia Republicii Populare Romane devenind „instituție de stat”. Se prevedea că își pierdeau calitatea de membru aceia care au desfășurat „o activitate potrivnică intereselor poporului”. Sub acest pretext, Iuliu Hossu a fost exclus din rândurile membrilor Academiei Române. A fost repus în drepturi la 3 iulie 1990, după decesul acestuia.

După război, regimul comunist preia puterea, iar episcopul Iuliu Hossu începe o nouă luptă. Comuniștii desființează biserica greco-catolică, unii preoți se alătură ortodoxismului, semnând ruperea credincioșilor de biserica Romei, la ordinal lui Stalin. Episcopul Iuliu Hossu este arestat de securitate în casa fratelui său din București și, la 29 octombrie 1948, este încarcerat la Ministerul de Interne, iar în 08 noiembrie este înlăturat de autorități din scaunul Episcopal. Primul loc de detenție a fost Mănăstirea Dragoslavele (Argeș), în ianuarie 1949 este escortat la Mănăstirea Căldărușani, iar în 24 mai 1950 este transferat la închisoarea din Sighet. La 4 ianuarie 1955, este mutat din nou la Mănăstirea Căldărușani, unde i se fixează domiciliu obligatoriu. Domiciliul obligatoriu îi e ridicat puțin înainte de deces, la 3 mai 1968.

            Episcopul Iuliu Hossu a fost urmărit în permanență de securitate, așa cum am menționat deja. A rămas statornic convingerilor sale, după cum rezultă din rapoartele agenților de securitate aflați în preajma sa și nu numai. Aș dori să menționez câteva: La 15 august 1961, reîntors de la Căldărușani, Vasile Hossu, fratele episcopului Iuliu Hossu spunea lui Teodor Burzo că: „Episcopul este sănătos, deși are vârsta de 77 de ani și o duce destul de corespunzător la Mănăstire. Are un moral ridicat și nu a acceptat Mitropolia Moldovei, deși i s-a cerut“. Convorbirea este adusă la cunoștința securității de către agentul informator Crișan Ovidiu, care a asistat la discuție³⁾. Același informator reproduce ulterior alte discuții privitoare la Iuliu Hossu, într-un context similar cu cel menționat, în care Vasile Hossu spunea că „Episcopul este sănătos, el fiind la Căldărușani și că el nu vine de acolo până nu se restabilește dreptatea bisericii greco-catolice. Vrea să meargă în audiență la șeful statului pentru reabilitarea bisericii greco-catolice“.

            La 11 aprilie 1964, agentul Grosescu prezintă o notă informativă maiorului Cabulea, în care relata întâlnirea cu Vasile Hossu, Teodor Burzo și Ilie Lazar³⁾. Printre altele, informatorul reproducea relatarea lui Vasile Hossu care spunea că „fratele său episcopul a împlinit 80 de ani și a primit de la Papa din Roma o telegramă în limba latină. Spunea că episcopul crede în îmbunătățirea raporturilor noastre cu Vaticanul, deoarece a fost aici un călugăr din Roma care a cercetat situația bisericii catolice și care a avut o întâlnire și cu Patriarhul. A mai spus că Patriarhul a fost totdeauna binevoitor față de fratele său episcopal, că l-a cercetat și s-a interesat de situația lui”.

            Agentul Văleanu Marius, la 21 februarie 1967 comunica:²⁾ „Se urmărește ca Hossu să fie determinat să accepte o colaborare cu statul, pentru comemorarea actului unirii din 1918, avându-se în vedere că Hossu a fost printre primii exponenți ai unor personalități din Transilvania participante la evenimentele legate de unire”. Aceeași încercare o regăsim în raportul unei surse (Marcu Ovidiu)²⁾ , în care se afirmă că „Episcopul Teofil Herineanu a spus că alegerea de Mitropolit de Sibiu s-a amânat până se face bine episcopul dr. Iuliu Hossu, care va fi lămurit să accepte scaunul vacant“. Acesta continua „Statul va organiza atunci sărbători mari și de aceea dorește ca Hossu să fie în activitate ca să-l poată duce la Alba Iulia“. Rămas credincios idealurilor sale, Iuliu Hossu a refuzat toate propunerile făcute, după cum rezultă din mai multe note ale agenților de securitate. Directorul Rodeanu din Ministerul Cultelor spunea că Hossu a avut o atitudine negativă, menținându-se pe vechea poziție, că el așteaptă rezolvarea problemelor prin Vatican²⁾. Agentul Popescu Virgil (31 mai 1968) raporta că  „Iuliu Hossu nu este dispus să participe la adunarea de la Alba Iulia întrucât nu reprezintă pe nimeni”. Maiorul de securitate Marin Ion, la aceeași dată, menționa importanța pe care o avea pentru statul comunist schimbarea atitudinii intransigente a episcopului Iuliu Hossu față de propunerile făcute. Participarea lui Iuliu Hossu la sărbătoarea de la Alba Iulia și adoptarea din partea sa a unei poziții mai bune ar putea tempera spiritele negative care stăpânesc încă pe unii preoți greco-catolici, care consideră pe Iuliu Hossu drept participant la actul unirii ca episcop și nu ca reprezentant al românilor²⁾.

            Legat de acest eveniment, 50 de ani de la Marea Unire, episcopul Iuliu Hossu își expune crezul într-un interviu acordat în anul 1968. „Veșnicia mi-a dat și mie paharul bucuriei. Sunt recunoscător lui Dumnezeu și neamului. Azi, de aici, din locul de singurătate, binecuvântez pe toți cei în viață, participanți la marele act din 1918, pe nepoții și strănepoții lor, binecuvântez satele și orașele iertând greșiților și nevoind să supăr pe nimeni, nici în vis. Dumnezeu să-i împărtășească pe toți din jertfa milei și laudei. Îmbrățișez pe toți, în acești de pe urmă ani ai vieții mele, prin smeritele mele rugăciuni. Păstrați-vă cu toții credința în adevăr și dreptate!“. La 29 noiembrie 1968, agentul Florescu Ion reda într-un raport crezul episcopului: „Biserica nu este desființată, e în inimile noastre a celor ce credem în ea și așteptăm biruința ei“.

            Ridicarea domiciliului obligatoriu nu a schimbat însă crezul său. După aflarea acestei vești, spunea „Acesta este un paleativ. Eu am un singur domiciliu, la Cluj, Calea Moților 26. Oriunde mă vor duce în altă parte eu mă consider un deținut și, la rândul meu, mă postez pe o poziție protestatară, de permanent protest împotriva crimelor staliniste și a rănirii conștiinței, prin nerecunoașterea bisericii mele în toate drepturile de dinainte de 1948“ (Agent Văleanu Marius)²⁾.

            În ultimii ani de viață, episcopul Iuliu Hossu mărturisea: „nu am nici un resentiment față de nimeni, pentru că Domnul ne spune rugați-vă pentru cei ce vă persecută, faceți bine celor ce vă fac rău”. Referindu-se la episcopii decedați spunea: „au trecut rând pe rând punând buna mărturie pentru credința pe care o purtau în suflet. Binecuvântând nu blestemând. Așa cum ne-a învățat domnul. Ei au murit precum toți sfinții”. A fost confirmat și consfințit acest adevăr, au murit precum toți sfinții. Sanctitatea Sa Papa Francisc, la Blaj, la 2 iunie 2019, în fața lumii întregi, a celebrat ritualul de beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici: Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, care din lumina Paradisului invocă acum harul și milostivirea lui Dumnezeu.

            Internat în spital la 26 mai 1970, cu două zile înaintea morții, spunea unei cunoștințe (de fapt agentul Miron Gusti):²⁾ „În caz că voi muri, doresc să fiu înmormântat la Cluj în cavoul familiei mele. Slujba să fie făcută de un preot greco-catolic, care nu a trecut la ortodoxie, iar dacă nu, se recomandă rugăciunea credincioșilor“. Astfel s-a încheiat viața Cardinalului Iuliu Hossu. Dincolo de tragedia trăită, a lăsat un creștinesc testament: „Când ceasul dreptății va sosi, Biserica Unită să pășească în public cu doctrina iertării. Eu, în numele vostru, voi vorbi în fața Sfintei Treimi, în fața lui Isus, în fața Mijlocitoarei Doamne. Fiți tari în credință, nutriți speranță și iubiți-vă între voi și iubiți pe toți oamenii de orice naționalitate și de orice confesiune“.

Și visul Cardinalului Iuliu Hossu de a fi înmormântat la Cluj, deși nerealizat, a fost parțial îndeplinit. Relicve ale cardinalului Iuliu Hossu, au fost depuse, după beatificare, la catedralele episcopale din Cluj-Napoca și Gherla și la biserici din eparhia Cluj-Gherla. Totodată, a fost ridicată o statuie a Cardinalului Iuliu Hossu în fața Catedralei Schimbarea la Față din Cluj-Napoca.

În încheiere, doresc să menționez că, în toți anii negri ai vieții sale, Episcopul și apoi Cardinalul Iuliu Hossu a avut alături și Vaticanul. A primit numeroase vizite ale reprezentanților bisericii catolice, invitații de a participa la Consiliul Vaticanului. A fost sărbătorit peste hotare la împlinirea vârstei de 80 ani sau 50 de ani de la instalarea ca episcop. Spre exemplu, în 1969, primește vizita emisarului Vaticanului Giussepe Chelii²⁾. Episcopul Iuliu Hossu spunea după această vizită: „Papa aI VI-lea mi-a comunicat că, încă în vremea lui Ioan XXIII-lea, s-a plănuit să fiu investit cardinal” și continua „Mi-a spus să plec la Roma în calitate de episcop sau cardinal. Dar mi-a spus că, dacă plec, nu mă mai pot întoarce, din cauza autorităților române. La aceasta am răspuns categoric nu, fiindcă păstorul trebuie să stea cu turma”.

  Amintiri din copilărie și tinerețe

Tatăl meu, aflat în Consiliul de Conducere al Comunității Naționale a Românilor (CNR), între anii 1940-1944, a avut perioade în care a fost internat în lagăr sau a avut domiciliul forțat. Ca atare, împreună cu mama și fratele meu, am locuit în comuna Nima, unde bunicul meu era preot. Începutul școlii mele primare, în anul 1941, a avut loc în condițiile în care toate unitățile de învățământ din Ardealul de Nord au fost obligate să utilizeze doar limba maghiară. Au rămas doar patru școli  elementare românești și acelea „salvate” de episcopul Iuliu Hossu, cu sprijinul Vaticanului, devenite școli confesionale (Năsăud, Gherla, Cluj și Oradea). Sub egida Episcopiei Greco-catolice, au rămas și Școala Normală de fete Gherla, precum și Seminarul Greco-Catolic din Cluj. Am început școala primară în comuna Nima, învățătoare fiind o doamnă venită din Ungaria. Aceasta la început era mai îngăduitoare cu noi, cei care nu cunoșteam limba maghiară. La scurt timp de la începerea școlii, un inspector școlar a fost nemulțumit că nu cunoaștem limba maghiară și, ca exemplu pentru toți elevii din clasă, am fost tuns în cruce, ceea ce, în conștiința școlarilor de atunci, însemna a fi comparat cu un magarus¹⁰⁾. Am refuzat a mai merge la școala din comună. Părinții m-au mutat la Școala primară de aplicație din Gherla de pe lângă Școala Normală de Fete. Această mutare la Gherla s-a făcut după începerea anului școlar. Nu mai erau locuri pentru cazare și nici gazde pentru copii de 6 ani, un mare număr de funcționari veniți din Ungaria ocupând toate casele disponibile. Până la rezolvarea problemei cazării, am locuit un timp la Episcopia Greco-Catolică Gherla, unde l-am întâlnit, la vârsta de 6 ani, pe episcopul Iuliu Hossu, cu care tatăl meu a conlucrat și în cadrul Consiliului Dirigent și CNR. Prin transformarea unei săli de clasă din școală în dormitor, am fost mutat apoi în acest „internat”. Acele momente din copilărie sunt pline de amintiri de neuitat. Am avut onoarea de a-l întâlni pe episcopal Iuliu Hossu atât la episcopie, când m-a întrebat despre școală, cu prilejul vizitelor la Gherla, precum și la vizitarea școlii. La Episcopie, secretar era parcă un teolog cu numele Bota. Cu școala făceam excursii la Mănăstirea Nicula, unde, cu ocazia sărbătorilor, slujea episcopal Iuliu Hossu. Când se întâlnea cu noi, mici copii, era cald și ne mângâia. Căldura aceasta suplinea lipsa părinților. Clasa a IV-a am urmat-o la Școala Maica Domnului din curtea Bisericii Bob din Cluj. Serbarea de sfârșit de an, în 1945, a avut în prim plan pe episcopul Iuliu Hossu, a cărui cuvântare ne-a impresionat, noi fiind prima generație care a absolvit școala elementară, după revenirea Transilvaniei de Nord la România. Am fost felicitați de dânsul toți cei care am primit premii. L-am întâlnit pe episcopul Iuliu Hossu cu prilejul vizitelor acestuia, la spitalul Matyas, din Cluj, unde tatăl meu era internat cu fracturi la membrele inferioare și pe care îl vizita aproape săptămânal. În primăvara anului 1969, l-am condus cu mașina pe tatăl meu, venit la București împreună cu fratele episcopului, medicul Traian Hossu, la Mănăstirea Căldărușani. Episcopul era foarte slăbit și se mișca greu, dar cu moralul ridicat. Am rememorat aceste întâlniri pentru a completa expunerea făcută despre Cardinalul Iuliu Hossu, o persoană luminoasă, în vremurile grele din timpul copilăriei mele.

Bibliografie

1. Valer Hossu, Vestitorii Sionului Românesc, Galaxia Gutenberg, 2011;

2. Sergiu Stoica, Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele securității, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016;

3. Dosar Informativ Securitate, Teodor Burzo, J-5185, CNSAS, vol.1-3.

4. Iosif Pop, Credință și Apostolat, Memorii, Fundația Culturală Vasile Netea, Târgu Mureș, 2004.

5. Gh. Zaharia și colab. Rezistența antifascistă în partea de nord a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976;

6. Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Prefectura județului Cluj, pachet nr.1278, dosar nr. 7, cota nr. 11, 1943;

7. Arhivele Statului, Cluj-Napoca, Fond Prefectura județului Cluj, Dosar Nr. 4, 1940;

8. V. Tarău, Un oraș în tranziție, Anuarul Institutului de Istorie Gh. Barițiu, tom XIV, pag. 225, 2006;

9. O. Vinteler, Problema Transilvană, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014;

10. Viorel Pop, Popas la borna 80, Editura Enesis, Baia Mare, 2017.