„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate...”

 În 14 mai este celebrată Ziua Națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, în amintirea evenimentelor petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestați numeroși tineri, intelectuali, români care s-au opus regimului comunist.

Printre cei care au pătimit în temnițe se numără personalități precum părintele Nicolae Steinhardt, părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Arsenie Boca, părintele Ioan Iovan, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Sofian Boghiu, părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa, părintele Iustin Pârvu, pastorul Richard Wurmbrand, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, părintele greco-catolic Tertulian Langa, avocatul şi politicianul Aurelian Bentoiu, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr, filosoful şi economistul Mircea Vulcănescu, chimistul şi fizicianul George Manu, dar şi mulţi alţi tineri pătimitori în timpul regimului opresiv comunist.

Între cei care au pătimit în închisorile comuniste a fost monahul Nicolae Steinhardt (Delarohia), despre care părintele arhimandrit Serafim Man a spus că „a avut destinul sfinților” și că „abia acum, după moarte s-a descoperit cu adevărat prestigiul lui, cine a fost, ce şi cum a gândit, ce a făcut. Abia acum. Exact ca la sfinţi”.

„În gândirea sa, în toate ale sale, Nicolae Steinhardt era un dreptcredincios. Era un adevărat român și ortodox, respectuos față de toate confesiunile creștine, însă nu era niciodată de acord cu învățăturile străine de învățătura ortodoxă, credință pe care o cunoștea în mod desăvârșit, așa cum cunoștea și concepțiile celorlalte confesiuni creștine, iudaice și chiar păgâne. Gândirea lui era gândirea omului universal căruia îi plăcea să fie frate cu toată lumea. Nu putea suporta sistemul marxist ce se instaurase și în țară la noi. Considera că acest sistem este absurd prin ignoranța sa, care nu înseamnă gândirea simplă și curată a omului cu mai puțină carte, ci ignorarea unor lucruri esențiale, cu care, din rea-credință, sistemul îi ține în neștiință atât pe cărturar, cât și pe necărturar”, mărturisește, vrednicul de pomenire, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian.

„Mărturisirea plină de curaj tocmai în aceasta constă, că nu și-a căutat un loc călduț și liniștit, ci s-a întors la Rohia lui, logodnica pe care i-a dăruit-o Hristos și de unde a transmis și a arătat mereu mărturisirea lui de credință prin scris și cuvântul rostit de la amvonul mănăstirii, dar mai ales prin rezistența la hărțuiala și umilințele la care a fost supus de slugile securității, care-i controlau corespondența și îi cenzurau articolele și îi ciopârțeau cărțile pe care urma să le editeze. A rezistat la toate cu bărbăție și curaj”, explică Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului.

Situat în județul Maramureș, Memorialul de la Sighetu Marmației are drept scop reconstituirea şi păstrarea memoriei unor popoare, în special a celui român, „cărora timp de jumătate de secol le-a fost indusă în conștiință o istorie falsă'”. Consiliul Europei a declarat, în anul 1998, Memorialul de la Sighet drept unul dintre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului european.

Părintele Nicolae a scris undeva: „Nu vă temeți, eu sunt imposibilul care vă privește” zice Dumnezeu!

Surse: Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului,

România închisorilor

Copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii comunişti români au transformat instituţional şi procedural – în termenii regimului detenţiei – întregul sistem penitenciar moştenit, adăugându-i treptat forma şi substanţa unui adevărat infern. Reţeaua penitenciarelor din România număra, în 1945, 74 de închisori cu o capacitate de circa 15.000 de locuri1. Prin ordine succesive, capacitatea acestora a crescut – scriptic, pentru că noi construcţii nu s-au realizat – pentru a putea adăposti pe cei pe care regimul urma să îi pedepsească la 14 martie 1947. A fost, de asemenea, schimbată destinaţia diferitelor

unităţi penitenciare. Astfel, cele mai importante închisori pentru majori deveneau: Aiud (pentru executarea pedepselor politice, muncă silnică pe viaţă); Craiova, Gherla şi Oradea, pentru executarea pedepselor de muncă silnică pe timp mărginit; Alba Iulia, Arad, Dumbrăveni pentru pedepse de temniţă grea. Rămasă, până la 6 martie 1949, în subordinea Ministerului Justiţiei, condus de Lucreţiu Pătrăşcanu, Direcţia Generală a Penitenciarelor a introdus treptat prin ordine circulare măsuri de înăsprire a regimului de viaţă în penitenciare.

Din 1948-1949, în contextul edificării sau transformării instituţiilor specifice regimului comunist, penitenciarele au trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Militarizarea sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde erau depuşi deţinuţii politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele sovietice a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică şi psihică a opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţiile inumane de trai, prin lipsa asistenţei medicale şi prin permanenta supraveghere. Nenumărate mărturii ale supravieţuitorilor menţionează politizarea totală a detenţiei de la sfârşitul anului 1948.

Apariţia ofiţerilor politici, locţiitori ai comandanţilor (care şi ei au fost selectaţi din rândul activiştilor de partid), precum şi primenirea politică a corpului gardienilor a dus la instaurarea unei adevărate terori asupra deţinuţilor, care a atins apogeul odată cu declanşarea reeducării –în cea mai monstruoasă şi violentă faţetă a sa, în anii 1949-1952, la Târgşor, Piteşti, Gherla şi Ocnele Mari.

Foşti demnitari, elite ale vieţii economice, politice, culturale, religioase, dar şi simpli muncitori sau ţărani au străbătut şi au cunoscut - până în 1964 – alţii până în 1989 – binefacerile reeducării în universul concentraţionar comunist. În anii 1948-1955, au funcţionat penitenciarele:

Categoria I: Aiud, Gherla, Jilava;

Categoria II (penitenciare „închise”, pentru deţinuţi cu grad sporit de periculozitate):

Arad, Caransebeş, Cluj (Tribunal, Principal), Constanţa, Craiova , Făgăraş (Central/ Principal), Galaţi, Mărgineni, Mislea (femei), Ocnele Mari, Oradea, Oraşul Stalin [Braşov] (Tribunal, Cetate), Piteşti, Ploieşti, Rahova, Suceava, Târgşor, Târgu Ocna (penitenciar-spital TBC), Timişoara, Văcăreşti (spital);

Categoria III: Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Botoşani, Brăila, Buzău, Cluj (minori),

Dej, Deva, Dumbrăveni (femei), Focşani, Iaşi, Rahova II, Râmnicu Sărat, Sibiu, Satu Mare, Sighet (principal, 200), Târgu Mureş;

Categoria IV: Bârlad, Bistriţa, Caracal, Carei, Călăraşi (1953/59), Câmpulung

Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Codlea, Dăeni, Giurgiu, Făgăraş (raional), Fălticeni,

Dorohoi, Huşi, Işalniţa, Lugoj, Miercurea Ciuc (femei), Odorhei, Oraviţa, Petroşani, Piatra Neamţ, Rădăuţi, Râmnicu Vâlcea, Roman, Sfântu Gheorghe, Sighişoara, Sighet (raional), Slatina, Târgovişte, Târgu Jiu, Tecuci, Tulcea, Turda, Turnu Măgurele, Turnu Severin, Vaslui, Zalău.

Treptat, ca formă a detenţiei politice, pentru internaţii administrativi, a fost înfiinţat un număr impresionant de colonii sau unităţi de muncă, devenite parte integrantă a sistemului penitenciar. Între acestea remarcăm pe cele de la: Arad, Baia Mare, Baia Sprie, Bârcea Mare, Bicaz, Borzeşti, Brad, Brâncoveneşti, CRM Bucureşti, Buzău, Capu Midia , Castelu, Cavnic, Câmpulung, Cernavodă – cu trei colonii –, Chilia Constanţa, Chirnogi, Crâscior, Culmea, Deduleşti, Doiceşti, Domneşti, Dorobanţu, Dudu, Fântânele, Fundulea, Galeşu , Giurgeni, Ghencea, Iaşi, Iţcani, Km. 31, Lucăceşti, Mărculeşti, Mogoşoaia, Nistru, Oneşti, Oneşti Baraj, Peninsula/Valea Neagră, Periprava, Periş, Poarta Albă , Roşia Montană, Roşia Pipera, Roznov, Salcia, Grădina, Băndoiu, Strâmba, Stoeneşti, Piatra-Frecăţei, Saligny, Sibiu, Simeria, Slatina, Spanţov, Tătaru, Târnăveni, Toporu, Vlădeni, Zlatna.

Legile represive secrete

Ca să-şi ascundă abuzurile şi încălcările constituționale, autoritățile comuniste au secretizat mai multe măsuri represive.  În Raportul asupra proiectului de Constituție a RPR, prezentat în fața Marii Adunări Naționale, la 23 septembrie 1952, Dej afirmase: „Libertatea de conștiință, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de organizare etc sunt înscrise la loc de cinste în proiectul de Constituție”, declarație care ar fi fost contrazisă flagrant, dacă textele unor hotărâri ale Consiliului de Miniștri privind măsurile administrative ar fi fost făcute publice.

Pe de altă parte, imaginea ţării, transformată într-un imens gulag de către regimul „democrat popular”, deja evocată în numeroase mărturii publicate în Occident de către presa străină şi de cea română din exil sau rostite la posturile de radio străine în limba română, ar fi fost fundamentată oficial chiar de autorităţile din RPR, dacă aceste măsuri ar fi fost cunoscute. Prin intrarea într-un circuit public a unor decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi ale MAI sau simple decizii ministeriale ale şefilor Securităţii, în baza cărora sute de mii de oameni au fost afectaţi de internarea în lagăre, deportări, fixarea de domiciliu obligatoriu sau confiscări de bunuri, fără ca toate aceste victime să fi făcut obiectul unei decizii judecătoreşti în acest sens, regimul de la Bucureşti ar fi dezvăluit astfel mijloacele represive de multe ori cu un caracter vădit arbitrar prin care îşi asigura stabilitatea. Sistemul ar fi fost nevoit astfel să se liberalizeze sau, în caz contrar, mai ales în noul context internaţional al primilor paşi de „dezgheţ” al relaţiilor est-vest, România, semnatară a Convenţiei de la Geneva şi admisă în 1955 ca membru al Naţiunilor Unite, ar fi fost pusă într-o situaţie delicată. Din aceste motive, asupra unei bune părţi a legislaţiei represive care a stat la baza acţiunilor Securităţii s-a păstrat un secret desăvârşit.

Chiar Codul Penal, o lege publică în esenţa ei, a fost modificat prin adăugirea unui articol care nu a fost niciodată publicat. Decretul cu nr. 62 din februarie 1955 a „completat” Codul Penal cu articolul 193 indice 1. În textul acestui articol, era incriminată „activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc”, pedepsită cu temniţă grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Al doilea paragraph stipula: „Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a fost săvârşită într-un alt post decât întrunul de conducere, pedeapsa va fi de detenţiune grea de la 5 la 25 de ani şi confiscarea totală ori parţială a averii”. În baza prevederilor citate, nepublicate în nicio ediţie a Codului Penal, „au fost judecaţi şi condamnaţi în 1955-1956 foşti angajaţi ai Poliţiei, Siguranţei şi Serviciului Secret, arestaţi în anii 1948-1950”. În unele cazuri cercetate, s-au pronunţat retroactiv pedepse egale cu perioada de detenţie, ceea ce indică „legalizarea” unor abuzuri (lungi detenţii fără proces), în contextul politic care a urmat Conferinţei de la Geneva din 1955.

Edificator pentru natura regimului comunist rămâne faptul că această tentativă de intrare în legalitate s-a făcut prin încălcarea unei norme juridice fundamentale, care nu permite administrarea unor pedepse prevăzute de lege săvârşite înainte de data intrării acesteia în vigoare. Bineînţeles, toate procedurile penale care au urmat Decretului 62 din 1995 s-au aplicat şi ele în regim secret.

Completând legislaţia penală, o serie de măsuri legislative cu caracter secret au oferit Securităţii posibilitatea de a constitui în Republica Populară Română un adevărat „Arhipelag Gulag”, după expresia consacrată de cunoscutul scriitor Aleksandr Soljeniţîn, care au avut la bază modelul sovietic. O descriere a sistemului lagărelor din URSS conturează un tablou reîntâlnit în România anilor 1950, în urma aplicării unei largi arii de măsuri aşa-numite „de siguranţă”: „Arborând stindardul igienei sociale, statul înţelege să vindece societatea, să cureţe şi să reeduce. Gângăniile dăunătoare sunt adunate, în valuri succesive... Sunt loviţi mai întâi diferiţii marginali care ameninţă hegemonia politică, ideologică, culturală, socială a partidului şi a conducerii sale. Se reduce opoziţia politică şi religioasă, se stârpesc agitaţia muncitorească şi răscoalele ţărăneşti, se colectivizează satele, este suprimat şomajul, suprimându-se şomerii. Cu fiecare dezinsecţie, lagărele se extind. Ele îndreaptă, ele extermină. Totul este adunat aici: opozanţi conştienţi sau presupuşi, credincioşi fervenţi, savanţi sobri, hoţi de cartofi, borfaşi, ţărani amărâţi, bandiţi. Pentru a scoate la lumină societatea sa, statul produce lagărele”.

Această practică a sistemului represiv comunist a fost de regulă asociată cu numele lui Stalin, dar „adevăratul părinte al execuţiilor, al terorii în masă şi al organelor aflate deasupra statului” a fost Lenin, care a ordonat pentru prima oară internarea în lagăre chiar a unui mare număr de femei şi copii în timpul războiului civil, pe parcursul represaliilor sălbatice îndreptate împotriva cazacilor. Administraţia de Stat a Lagărelor din URSS (prescurtat GULAG) avea să capete începând cu anii 1930 dimensiuni gigantice.

Aşa cum reiese din Nota de studiu nr. 00880015 din 14 decembrie 1967 întocmită la Serviciul C al Consiliului Securităţii Statului, copiindu-se modelul sovietic, s-au instituit, cu începere din 1949, măsuri de dislocare şi fixare de domiciliu obligatoriu, internare în colonii şi unităţi de muncă şi fixare de loc de muncă obligatoriu unor categorii de persoane care, fără să poată fi incriminate penal, făceau obiectul unor dispoziţii cu caracter represiv care aveau ca bază actele normative emise de Marea Adunare Naţională sau Consiliul de Miniştri, dar şi simple hotărâri şi dispoziţii ale MAI.

Sursa Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România