Fereastra închisorii / Vremea mioarelor

Liniştea şi pustiul munţilor se apropie de sfârşit. Nu că ar năvăli ceva hoarde zgomotoase în văzduhurile alpine, dar e vremea ca mioarele să urce în pajiştile cele înalte. Deşi am fost chemat pe la multe sâmbre, anul acesta nu am reuşit să mă bucur de nici una.
Cu nostalgia bunicului meu aromân în memorie, care păstorea în copilărie sute de oi, făcând transhumanţă din munţii Pindului până la strâmtoarea Bosfor, am simţit această absenţă ca pe o trădare.
Doar că nu s-a putut altfel. Slujirea mea m-a împiedicat tocmai în acea zi să urc la  această sărbătoare montană ancestrală.
Însă m-am gândit că la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă bunicul meu rămânea mai multe zile singur cu oile şi caii în vârful munţilor, până ce ai lui co­borau la câmpie pentru cumpără­turile lumii de jos.
Şi când venea la noi în Maramureş, în vremea bătrâneţilor sale, îi plăcea să-l duc lângă un râu de munte unde închidea ochii şi asculta curgerea apei, întorcându-se în timp pe plaiurile înalte ale copilăriei ca într-o regresie hipnotică.
Dar acum, copiii modernităţii se scufundă în reţele sociale, se abandonează în tablete şi calculatoare.
În loc să zburde pe plaiuri alpine,  se robotizează în lumi virtuale.
Nu înţeleg taina biblică a unei turme de oi, nu se mai miră de adierea fascinantă a vânturilor de munte.
Stâna alpină este o şcoală cum puţine sunt. O şcoală a duhului şi experi­mentării naturii în modul cel mai mistic şi simplu cu putinţă..
Cleopa însuşi spunea că cei mai fericiţi şi bogaţi ani ai vieţii sale i-a petrecut ca cioban în munţii săi monahali.
Sigur că poveştile de a doua zi ale sâmbrei au fost suculente şi prozaice.
Un coleg mi-a sucit mintea cu cei mai buni cârnaţi de oaie pe care i-a mâncat acolo, înainte de a degusta miel la proţap şi horincă curată de mere.
Altul şi-a stins setea cu lapte proaspăt de capră. Nu mai vorbim de jintiţă şi alte delicateţuri absolut speciale, cum numai la stână găseşti.
Dincolo de acestea e însă atmosfera unică şi nemurirea naturii divine.
Dar timpul nu e pierdut. Am ratat startul dar voi recupera cu prisosinţă până la toam­­nă. Deja mă văd în Mlejniţa Guti­nului, la stâna cea vrednică a Tăbucului din Şurdeşti.
Acolo găseşti privelişti fabuloase, mioare fericite, câini cât ursul şi oameni vrednici.