Fereastra închisorii / Vremea coasei şi a… gheneralilor

Ori a fânului. Cum vreţi. Deoarece coasa mai are şi alt sens, care aduce spaimă existenţială oamenilor ce nu şi-au lămurit îndeajuns vremelnicia vieţii. Ori noi vrem să vorbim de cositul ierbii, o îndeletnicire simbolică pentru istoria umanităţii. Istorie, a cărei decadenţă şi alunecare sub despotismul tehnologiei este perfect ilustrată de rămăşiţele acestui obicei ancestral.

Trecem cu nostalgie peste faptul că astăzi se coseşte tot mai puţin manual, tot soiul de maşinării luând locul artei legendare de a pune delicat iarba la pământ. Şuieratul aproape mistic al culcării clasice a ierbii pe brazdă a fost înlocuit cu tot felul de orăcăieli de motoare termice ori fonfăieli electrice.

Una din cele mai puternice amintiri ale copilăriei o am din vremea când colindam munţii cu bunicul meu. Eram la Voineasa, unde pe vârful unui munte doi cosaşi de clasă înaltă dădeau un recital fabulos. Scăldaţi în soarele unei dimineţi tainice de vară, sus în liniştea alpină, păreau că nu muncesc, ci că sunt parte a unui ritual religios. Pendulaţiile trupurilor şi deopotrivă ale coaselor erau la fel de enigmatice precum ierburile şi florile ce le întindeau pe jos. Miresmele ce se învârteau prin văzduhul proaspăt erau de necuvântat. Deşi eram doar un copil, am înţeles că acolo se petrece ceva dumnezeiesc.

Scriind articolul, cu gândul la toate aceste lucruri minunate, mi se face silă de ce văd la televizor. Este a doua zi după meciul nostru penibil cu Albania. Nu atât prin rezultat, cât prin felul dezonorant şi arogant prin care nişte obosiţi au reprezentat România. Un gheneral politic de Ilfov, ne spune cu o neruşinare incredibilă că nu au nimic să-şi reproşeze. Jucătorii sunt însă mai smeriţi şi îl contrazic, recunoscându-şi căiţi neputinţa.

Şi mă gândesc că genul acesta de oameni, fără caracter şi putere interioară, nu au fost niciodată la coasă. Ajunşi generali datorită faptului că au dat cu piciorul în lopată şi că au tras de sfori politice, astfel de oameni îşi permit să grăiască în halul ăsta şi pentru faptul că nu au făcut o claie adevărată în viaţa lor. Poate nu de fân, dar măcar de responsabilitate şi onoare.

Iar bunicul meu, unul din cei mai drepţi ofiţeri ai armatei române, a murit neîmpăcat cu gândul că criminalii de comunişti i-au luat şi ce avea mai drag în lume: slujirea patriei. Aromân brav, genist recunoscut în al doilea război mondial, apoi comandant de unitate, plimbat prin toate garnizoanele, dat afară din armată, cu fratele omorât în bătaie de Securitate,  a suferit enorm şi după 1989. Atunci când neocomuniştii i-au refuzat gradul de general, tocmai fiindcă şi-a păstrat onoarea şi a crezut copilăreşte că a sosit vremea oamenilor drepţi.

Acesta este generalul meu. Pe celălalt, gheneralul, îl lăsăm în plata Domnului.