Fereastra închisorii. Vocaţia închisorii

Alături de biserică şi spital, închisoarea e una dintre instituţiile creştine fundamentale.
Unde se ispăşesc păcate, mai mult sau mai puţin grele.
Însuşi Hristos i-a dat importanţă, în înţelesul cuvintelor sale profunde: am fost în temniţă şi m-aţi căutat.
Închisoarea e văzută de Mântuitor ca fiind un capăt al lumii.
Iar căutarea celor întemniţaţi ca o virtute.
Ca un rod înalt al dragostei.
O dovadă puternică a neabandonării celui preţuit.
Se spune că cel mai mare păcat e mândria.
Adevărat.
Inclusiv o specie mai subtilă a sa.
Aceea că nu oricine poate ajunge în postura infamă de închis.
De condamnat la vieţuirea vremelnică într-un astfel de loc.
Ba da.
Chiar oricine poate ajunge aici.
E o vocaţie umană universală.
Oricât de drept, de bun şi de adevărat eşti, întunericul unei clipe te poate trimite tocmai acolo unde credeai că nu poţi ajunge niciodată.
Inclusiv dintr-o parte în alta a gratiilor.
La fel ca şi cu oamenii străzii.
Oricum ai fi astăzi, deznădejdea şi destinul te pot duce mâine exact acolo, sub cerul liber.
Aşa că trebuie să privim mereu cu milă şi iubire creştinească pe oricine se află în grea încercare.
Şi mai ales pe cei care le trăiesc cu simplitate şi curaj.
Cu luptă şi cu speranţă.
Când treceţi pe lângă închisoare sau pe lângă un om al străzii, mulţumiţi lui Dumnezeu că v-a ferit.
Şi nu vă uitaţi ca spre nişte locuri care nu sunt pentru voi.
Poate tocmai smerenia asta vă va salva de ele.
Doamne ajută.