Fereastra închisorii. Venirea şi plecarea

Dumnezeu a lăsat astfel lumea încât nu știm nici când venim, nici când plecăm.
Mare taină şi ceva necesar pentru orizonturile vieții noastre.
Unii aleg însă să plece când socotesc ei.
Universul devine atât de împovărător pentru ei, încât lasă crucea jos.
Şi pleacă.
Cu sau fără adio.
Nu ar trebui să judecăm pe nimeni.
Sunt poveri existențiale atât de grele, de sufocante, încât doar cei aleși se pot împotrivi lor.
Iar lupta aceasta, adesea nevăzută şi neștiută, se duce în singurătatea inimii.
Copiii, adolescenții care pleacă definitiv tot mai des şi mai dramatic sunt lipsiți de armele unei astfel de bătălii interioare, pe viață şi pe moarte.
Hipersensibili, neînțeleși şi lipsiți de imunitate sufletească, sunt o pradă ușoară pentru cel viclean.
Care astfel nu ia doar o viață, ci mai multe.
Şi pe a părinților, care trăiesc ră­vășiți tot restul vieții, jumătate morți şi ei.
Apoi, toate celelalte cercuri ale iubirii: frați, prieteni, oameni dragi.
Vătămați grav, la rândul lor.
Egoismul, individualismul şi nepăsarea, tot mai strălucitoare pe bolta relațiilor dintre oameni, cresc deznădejdea în ființele care caută şi altceva.
Majoritatea sinucigașilor sunt oameni dacă nu profunzi, măcar deosebiți.
Dar neajutorați, de ei înșiși şi de alții.
Iar de la deznădejde, numită fie anxietate fie depresie, până la întâmplarea finală e doar un pas şi puțin timp.
Dacă vom salva o viață care vrea să plece, vom salva lumea întreagă.
Nici un preț nu e de neplătit pentru asta.
Viața trebuie să rămână cel mai mare dar, nu o alegere.
Iar cine va îngriji viața, începând cu cea a altuia, îl va urma pe Hristos.
Spre viața cea bună şi veșnică.
Din care nimeni nici măcar nu se va gândi că vrea să plece.
Cu speranța că bunul Dumnezeu se va milui şi de cei care nu au putut să lupte până la capăt.