Fereastra închisorii / Un apus în rai

Sunt câteva lucruri pe lume greu de descris în cuvinte.
Atât de tainice şi de fermecate încât orice descriere, fie ea cât de subtilă şi expresivă, sfârşeşte prin a fi o nepu­tinţă, o zădărnicie.
Unul dintre acestea este lumina mistică a toamnei.
Pădurea ruginie, albastrul intens al cerului, aerul rece şi limpezimea ma­ies­tuoasă a munţilor, zămislesc şi dă­ruiesc cel mai fabulos tablou al crea­ţiei divine.
De vreo două săptămâni, de când văzduhurile şi pământul sunt învăluite de magia autumnală, aproape zilnic urc la munte pentru a împlini timpul hărăzit contemplaţiei.
Când cu prietenii, adesea singur, această mică şi cotidiană transhu­manţă existenţială e una din bucuriile cele mai mari ale vieţii mele.

Apogeul acestui spectacol incredibil al naturii este cel al luminii apusului, care pare venită din Cerul cel imaterial.
Cuantica luminii care irizează într-un corolar divin pădurea, piatra muntelui, păşunile alpine şi nu în ultimul rând chipul oamenilor de munte este de necuvântat, doar de trăit.
Ajuns solitar, spre seară, în amfitea­trul montan al Mlejniţei Gutinului, într-o linişte fermecată, străpunsă doar de propria respiraţie, m-am fericit într-un apus sublim.
Mi-am amintit de vorbele unui alpi­nist care ajuns iarna în miezul Făgă­raşului, pe magnificul vârf Vânătoarea lui Buteanu, spunea: „bucuria de a fi aici mă desparte de restul lumii”.
Cu toate astea, am simţit nevoia să împărtăşesc fericirea mea şi cu alţii, aşa că mi-am permis sacrilegiul să trimit o scurtă mărturie filmată prietenilor mei iubitori de munte. De cobo­rât, am coborât cu greu, doar când întunericul m-a împins în jos la vale.
O astfel de seară face cât o catedrală, cu toate rugăciunile ei.
Slavă Celui care a făcut lumea asta atât de frumoasă.