Fereastra închisorii / Ueli Steck şi Alex Honnold

Două nume necunoscute pentru majoritatea oamenilor: Ueli Steck şi Alex Honnold. Dar foarte admirate în lumea deosebită a alpiniştilor.
O simplă vizionare pe You Tube a isprăvilor montane a celor doi iubitori de înălţimi te va lăsa mai mult decât cu gura căscată, undeva la limita înţelegerii umane. Te vei întreba dacă cea ce vezi poate fi cu adevărat posibil, dacă cei doi nu aparţin cumva unui tărâm suprarealist.
Cu toate acestea, viziunea existenţială concretă pe care numai muntele ţi-o poate oferi, le uneşte destinele. Din­colo de ascensiunile realizate îm­preună, amândoi sunt de o modestie aproape monahală.
Simpli şi fireşti, deşi sunt evident nişte oameni înzestraţi cu capacităţi fizice şi psihice supranaturale, cei doi au ştiut să-şi exerseze darurile acestea cu o smerenie care te uimeşte prin paradoxalul ei profund.
Primul, elveţianul Ueli Steck, a urcat legendarul vârf Eiger din Alpi, pe cumplita faţetă nordică, în două ore şi ceva, în timp ce altor alpinişti experimentaţi le trebuie două zile.
Dacă urmăreşti filmările ai impresia că totul este halucinant.
Acolo unde alţii urcă doar asiguraţi în corzi, Ueli înaintează exclusiv în stilul alpin clasic, adică total neasigurat. Asta înseamnă că orice mică greşeală poate fi fatală. Pe muchiile extrem de abrupte unde alţii abia respiră, Ueli alerga aidoma unei capre negre. Viteza şi precizia cu care alpinistul ajunge, precum o săgeată, pe vârful celebrului masiv sunt incredibile.
Din nefericire, Ueli s-a înălţat definitiv la cer în luna aprilie a cestui an. Şi nu din Alpii lui cei dragi, ci din înaltul Himalayei, acolo de unde pasul către veşnicie e doar unul.
Celălalt, americanul Alex Honnold, tră­i­eşte. Urmărindu-i căţărările ireale, fă­cute în acelaşi stil clasic alpin, te întrebi cum e posibil să mai fie în viaţă. Suspendat şi singur, fără nici măcar o coardă, pe verticale ameţi­toare cu dificultăţi extreme, Alex pare că e ţinut de însuşi Dumnezeu în mâini.
Urmărindu-l, înţelegi ce este echilibrul perfect, controlul de sine aproape absolut.
Alex urcă pereţii cei mai periculoşi ai munţilor cu o seninătate (aparentă doar), aidoma celei unei plimbări obişnuite printr-un parc liniştit. În spatele acestei performanţe supranaturale stă de fapt o concentrare abisală şi o tărie psihologică excepţională.

Dincolo de orice cuvinte, dacă le urmăreşti ascensiunile rămâi cu o senzaţie de neînţeles, parte din cuprinsul unei taine.
Iubindu-i parcă mai mult decât lumea, pe unul dintre ei munţii l-au păstrat pentru ei. Probabil pe celălalt îl vor lăsa, tocmai pentru a nu rupe legătura cu lumea, cea tot de Dumnezeu creată.
Ambilor, le spun că m-au impresionat într-un mod la fel de înalt precum munţii pe care s-au căţărat cu o bucurie uluitoare.
Pe mai târziu Ueli, să auzim numai de bine Alex.