Fereastra închisorii. Toroioaga

Munte.
Unul nu oricare.
Cel mai de nedescris pe care am fost vreodată.
Atât de frumos, încât te urmă­rește.
Ultima dată când am fost am adus o piatră.
Prismatică şi multicoloră.
Cu nuanțe de la aurora boreală până la verdele de mai.
Şi care îmi amintește ce am trăit acolo.
De fapt, muntele e unu, iar vârfurile sale două.
Puțin știute, cele două Toroioage, militară şi civilă, sunt sublime.
Prin panoramă, duh şi vibrație alpină.
Sunt atât de tainice încât îţi dau mult şi neostoit dor.
Vârfurile cu același nume sunt apropiate, dar şi diferite.
Cândva căutate pentru aurul lor, sunt în sine un tezaur.
Ruinele imperiului minier de altădată, de la Baia Borşa, sunt impresionante.
Şi nostalgice, pentru cei care ne-am copilărit într-o astfel de lume.
Care iată, ne spun vremurile de acum, că a murit precoce.
Fie acolo, fie la Cavnic sau în alte tărâmuri montane.
De la Gura Băii în sus mă despart de japoneza integrală şi o iau în sus.
Solitudinea şi liniștea sunt absolute. Iar muntele precum o scară către Cer.
Din creastă, oriunde ai privi e frumos. Magic de frumos.
Şi oriunde ai merge, la fel.
Doar în jos nu.