Fereastra închisorii / Toamna plecării

Toamna pare cel mai potrivit anotimp pentru plecări singuratice. Fie că te îndrepţi spre munţi, acolo unde aduce cele mai mari bucurii şi limpeziri, fie spre marea cea plină de nelinişte, dar lipsită de vuietul turistic, fie spre pădurea cea divin colorată, toamna este echilibrul perfect între minunile celorlalte anotimpuri.

Şi tot toamna, unii oameni pleacă la Dumnezeu.

Precum prietena mea cea dragă, în memoria căruia scriu aceste cuvinte. În mijlocul tinereţii, aflată, după judecata noastră, într-o luptă prea timpurie de patru ani cu o boală nemiloasă. Pe care acum câteva zile a câştigat-o. Orice plecare la Dumnezeu este o izbândă şi o izbăvire în acelaşi timp. Deoarece s-a luptat cu un curaj exemplar, mucenicesc chiar, dacă mă gândesc la chinurile trupeşti şi sufleteşti cumplite prin care a trecut.

A reuşit însă să-şi păstreze, pe tot parcursul străbaterii cărării dintre prăpastii, eleganţa, discreţia şi bunătatea care o caracterizau. Firesc, simplu, cu o sfioşenie proprie numai oamenilor de mare anvergură.

Zilele trecute vedeam un reportaj uluitor despre un şerpaş, care, deşi avea degerături severe la picioarele a căror salvare însemna amputarea, a suferit dureri inimaginabile fără nici cel mai mic vaiet, în timp ce întindea corzi şi căra echipament greu, la peste 8000 de metri, pentru a nu periclita succesul escaladei şi îndeosebi pentru a-şi câştiga pâinea pentru familia numeroasă, care îl aştepta la poalele munţilor.

Şi prietena mea cea dragă a trecut prin culmile durerii şi deznădejdii, pentru a rămâne cu cele două fete ale sale şi cu tatăl acestora. Patru ani de operaţii, citostatice, radioterapie, transplant, jertfă continuă. Finalul nici nu mai contează, ci doar exemplaritatea acestei lupte şi odihna cea veşnică, care în cazul ei îndrăznesc să spun că nu poate fi decât în Raiul Cerului.

Şi mai e ceva care leagă această poveste de cele sfinte. În cele din urmă zile ale vieţii prietenei noastre, soţul ei mi-a mărturisit că toate aceste încercări i-au întărit foarte mult credinţa. I-am răspuns fericit că e un fapt extraordinar, fiindcă alţii şi-au pierdut-o în astfel de momente.

Cred că aici e miezul existenţial al durerii: dacă te apropie de Dumnezeu sau te îndepărtează. E doar diferenţa între mântuire şi cădere. Amândouă, veşnice.