Fereastra închisorii / Toamna hribelor

Sau a pitoilor, cum le spun oamenii locului, ţesând multe poveşti deose­bite în jurul lor.
Abundenţa lor extraordinară din acest an prevesteşte o iarnă grea şi în acelaşi timp ne confirmă că pădurile noastre sunt încă sănătoase.
Excepţionale la gust, hribele noastre exercită un soi special de fascinaţie: de a le căuta, de a le găsi, de a le vedea şi a le admira acolo unde cresc, în mijlocul naturii.
Fie că le întâlnim scufundate în frunzele colorate din adâncul pădurilor seculare de fagi, fie ascunse pe sub cetina brazilor sau chiar în iarba poienilor, pitoile etalează aceiaşi frumu­seţe unică, emblematică pentru fasci­naţia naturii pure.
Cu pălăria neagră şi piciorul alb ca spuma laptelui sau în multe alte variante cromatice, hribele atrag iremediabil prin misterul înfăţişării lor.
Din păcate, ele au fost transformate într-o afacere, care le-a îndepărtat de firescul unei hrane sălbatice adusă în casele oamenilor doar pentru consum propriu.
Astfel, tot felul de samsari mai mult sau mai puţin dubioşi speculează nevoia oamenilor de bani. Pentru unii sărmani este într-adevăr o sursă de existenţă, pentru alţii însă e doar o altă expresie a hămeselii personale.
Bineînţeles că marea majoritate ale acestor minuni naturale pleacă finalmente spre alte meleaguri, câteodată chiar mai departe decât cele europene. Acolo unde nu există obiceiul  antinatural de a goli pădurea de toate roadele ei.
Dincolo de toate acestea, pitoaia este indiscutabil regina ciupercilor şi va rămâne unul din mirajele pădurii.
Un bun prieten mi-a arătat cât de in­credibilă poate fi natura: o pitoaie mamă frumoasă şi mare din pălăria că­reia creştea spre cer un pup mic şi gingaş.
Aşa ne înălţăm şi noi oamenii: din rădăcinile părinţilor. Câteodată chiar pe spinarea lor trudită.