Fereastra închisorii. Tineri şi bătrâni

E 1 iunie când scriu.
Ziua Copilului.
Afară e zăpușeală mare, aşa că prefer să rămân în casă.
Mă uit pe fereastră şi văd urcând anevoios pe stradă o doamnă în vârstă.
Cu două plase, împovărată şi de ani şi de greutăți.
Ostenită, se așază pe un bolovan pentru a se odihni.
Şi a-şi trage sufletul.
Un tânăr trece pe lângă ea.
Deşi o cunoaște, fiind vecini şi ştiind că trăieşte singură şi neajutorată, trece impasibil mai departe.
Altul cu o doză de bere în mână, asemenea.
Mai să o împingă spre vale.
Alerg să o ajut.
Mă privește uimită.
Cu o privire elegantă şi profundă.
O rog să înainteze încet şi fug cu plasele până în vârful văii şi i le las după poartă, după cum ne-am înțeles.
La întoarcere o reîntâlnesc pe drum.
Îmi mulțumește de o sută de ori şi îşi cere scuze de o mie de ori.
Pentru un gest simplu şi firesc, primesc atât de multă recunoștință şi chiar cereri de iertare.
Şi mă gândesc cât de mult s-a întors pe dos lumea asta.
Ce înseamnă să trăiești clasic şi fundamental.
Cobor pe strada montană şi întâlnesc mai mulți tineri care se plimbă.
Aruncând pachete goale de țigări pe jos, gălăgioși, plini de sine.
Desigur, nu salută.
Continui să cobor.
Tanti Mărioara, la 70 de ani şi în plin soare, stă aplecată şi rânește în straturile de fasole.
Cu o grădină mai jos, mama pledeşte roşiile, tot dincolo de şapte decenii.
Pornesc spre serviciu, deşi sunt liber.
După ce strâng gunoaiele aruncate de noua generație pe stradă.
Îmi pare rău.
Dar e mare diferență.
Şi se vede de departe.
Mulţi dintre tineri, nu toţi bineîn­țeles, sunt departe.
De muncă, de credință şi de jertfă.
Mă întreb, cum Doamne ar sta unul din ăştia în temnițele comuniste sau în munți pentru adevăr şi dreptate?
Nu mai vorbesc de patrie.
Nu ştiu să răspund.
De fapt, nu pot să mă gândesc.
Cu iertare, la rândul meu, pentru tinerii care nu sunt aşa.
Un bătrân.