Fereastra închisorii / Ţibleş

Un munte frumos, abrupt de frumos. L-am revăzut pe îndelete după mai bine de cinci ani. A rămas la fel de singuratic, de neumblat. Unul din puţinii munţi în care nu întâlneşti pe nimeni. Doar corbi, pustnici şi ciobani cu mioare.

Departe de civilizaţie, fie că te apropii dinspre Groşii Ţibleşului, dinspre Valea Izei sau de prin sud-estul bistriţean, şi poate de aceea atât de rar în oameni.

Urcuşul nu e uşor, stâncile şi grohotişurile fiind serioase şi parcă nesfârşite. Dar te ajută afinele, coacăza roşie, murele şi chiar zmeura târzie, iar hribele îţi fac promisiuni pentru focul de seară.

Odată ajunşi sus, în golul alpin, răsfăţul montan este total. Priveliştea de pe Arcer este fabuloasă: Ţara Lăpuşului, Ţara Maramureşului, Munţii Rodnei. Apoi Hudinul, Şatra, Gutinul şi Ignişul. Valea Sălăuţei curge nevăzută printre dealuri, pe care zăreşti câte o casă răzleaţă de prin vremuri vechi.

Oriunde te întorci cu privirea, bucuria este egală. La coborâre, răcoarea brazilor şi apa bună, dar atât de rară, te fac să nu-ţi doreşti revenirea în viaţa de jos.

Departe de lumea cea fără căpătâi, Ţibleşul îşi trăieşte tăcut veşnicia.