Fereastra închisorii. Tanti Rozalia

Sau, pe scurt şi copilăreşte, tanti Roza.
Deşi a plecat la Domnul la o vârstă venerabilă, tristeţea a fost ca la o înmormântare de prunc.
De o bunătate iradiantă, tanti Roza a fost mereu întruchiparea bucuriei.
Simplă şi senină.
Înmiresmată cu linişte şi lumină, înţelegea orice şi nu judeca pe nimeni.
Cum numai un creştin profund poate da mărturie.
Naivitatea că toată lumea e bună şi merită iubită era la fel de naturală pentru ea ca faptul că ploaia vine din Cer.
Bucătăreasă formidabilă, îţi punea pe masă toate cele bune ale sufletului.
Mamă jertfelnică a patru copii, care au crescut precum brazii într-o pădure moale de câmpie, nu s-a plâns niciodată de greu.
Unul s-a frânt sub ochii ei, lucru care a făcut-o şi mai bună.
Bunică fericită a multor nepoţi, parcă nu doar cei ai sângelui său.
Vorbele şi cântările de la plecarea ei din această lume au fost pe măsura duhului ei.
Blândeţe, speranţă şi adevăr am simţit cu toţii, dincolo de orice durere.
Şi senzaţia deplină că tanti Roza a fost unul din oamenii lui Dumnezeu.
De aceea, nădăjduim să nu ne uite în rugăciunile sale de femeie vrednică.
Acum, în drum spre bunul ei Dumnezeu, pe care L-a iubit şi urmat în fapte, tanti Roza e o făgăduinţă în sine.
Aceea că, dacă vom fi precum ea, copiii lui Dumnezeu ne vom numi.
Veşnică pomenire.
Şi dor.
Mântuitor.
Până la viaţa veşnică de apoi.