Fereastra închisorii / Suntem cu adevărat credincioşi?

După ce m-am ales cu ceva critici ipocrite din partea unor prieteni, datorită faptului că nu stau acasă de Paşti, ci merg tocmai într-o parte a ţării preponderent catolică ori reformată, am avut prilejul unor întâmplări neaşteptate.

Primul lucru bun şi prilej de bucurie a fost faptul că în zona de sus a Sovatei, de staţiune propriu-zisă, există două biserici ortodoxe frumoase, aflate la mică distanţă una de alta, din care una tradiţională, făurită din lemn. La aceasta am mers la prohodul Domnului, vineri seara. La cea mai mare, prima dintre cele două în sensul de urcare spre centrul staţiunii, am fost la slujba Învierii. Am apreciat râvna preotului şi a celor care îl ajutau în slujire, în cazul ambelor slujbe, de importanţă extraordinară pentru întreaga creştinătate.

În seara Învierii, înainte de începerea slujbei, am fost surprins cât de multă lume se adunase în biserică, în curtea bisericii şi chiar peste drum de biserică. Ziceam în mintea mea că uite, chiar veniţi la odihnă şi tratament în staţiune, bunii ortodocşi nu au uitat de Hristos şi îi aduc prinos de slavă şi închinare în cea mai importantă zi a umanităţii.

Ce a urmat a fost trist de tot, în contrast cu bucuria uriaşă a Învierii: după ce s-a împărţit lumina, în primele minute de slujbă, jumătate din cei prezenţi au dispărut, fascinaţi de lumina materială din pălmi, grăbindu-se spre hoteluri, spre îmbuibarea trupului. Unii băuţi, alţii gălăgioşi, parcă prea puţini la semnele bune ale ortodoxiei.

Un copil frumos, de vreo cinci ani, se tânguia dumnezeieşte la tatăl lui, smintit spre abandonarea lui Hristos, spunându-i: oare nu e prea devreme să plecăm, tată? După alte câteva minute, preotul rosteşte vestea cea mântuitoare: Hristos a Înviat! După răspunsul Adevărat a Înviat, mai dispare subit o bună parte din oameni. Până la sfârşitul slujbei rămân doar cei din biserică, cam un sfert din cei adunaţi cu o oră în urmă, la începutul slujbei.

Şi din cei rămaşi, spre final, iese din biserică, agitat, un individ care îşi aprinde o ţigară la câţiva paşi de uşa bisericii, uşurându-şi pofta drăcească. După câteva minute iese o femeie tânără, îmbrăcată ca o mironosiţă, bagă mâna în buzunar şi începe să molfăie seminţe. Se uită în jur, după care aruncă cojile în curtea bisericii şi intră înapoi.

Descumpănit, îmi dau seama că oamenii nu încetează să-l urce şi să-l răstignească pe Hristos pe cruce. Chiar şi în ceasul Învierii.